Экс-каскадер из Молдавии, работавший с Бельмондо и Фондой, рассказывает о побеге из соцстран и жизни в Калифорнии

Interviu Viața cascadorului refugiat din Basarabia în 1944, care a jucat alături de Belmondo și Henry Fonda: Am fugit din România comunistă ca să ajung în California Publicat: 1 live Viața lui Alexandru David pare scenariul unui film de aventuri: copil refugiat, dansator profesionist, cascador în producții internaționale, fugar peste graniță și, în cele din urmă, profesor de dans care a purtat cultura românească pe cinci continente. În 1972 a fugit din Republica Socialistă România prin ceea ce era numită „cea mai sângeroasă frontieră a Europei“ – granița cu Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Nu era un necunoscut: înainte fusese dansator profesionist, actor și cascador în echipa lui Sergiu Nicolaescu, filmând în coproducții precum „Bătălia pentru Roma“ („Kampf um Rom“, 1968) și serialul de televiziune „Legenda lui Ciorap de Piele“ („Die Lederstrumpferzählungen“, 1969), alături de Orson Welles, Laurence Harvey, Sylva Koscina, Hellmut Lange și Pierre Massimi. După evadare a devenit, pentru o scurtă perioadă, cascador în filme franțuzești, înainte de a se stabili în California. Acolo, împreună cu frații săi Mihai și Gigi, a fondat un ansamblu de dansuri românești cu care a călătorit în jurul lumii, predând și promovând cultura est-europeană. Astăzi, la 88 de ani, își împarte timpul între Statele Unite, România și Republica Moldova, continuând să predea dans cu energia unui debutant și demonstrând că există destine pe care nici istoria, nici granițele nu le pot opri. „Dansul mă ține viu“, mărturisește Alexandru David sau „Sandy“ sau „Sidney“, așa cum i mai se spunea pe platourile de filmare, înainte de a rememora, pentru „Weekend Adevărul“, momentele esențiale ale unei cariere artistice excepționale. „Weekend Adevărul“: Cum ați deprins pasiunea pentru dans? Alexandru David: De mic mi-a plăcut muzica și am fost fascinat de instrumentele muzicale. Cred că destinul meu este strâns legat de istoria familiei. Sunt născut în Basarabia, în satul Dănuțeni, comuna Ungheni-Târg, care în perioada României Mari făcea parte din plasa Copou. Eu mă trag dintr-un neam de răzeși moldoveni din apropiere de Iași, dar strămoșii mei fugiseră peste Prut în 1848, în timpul Revoluției. După înfrângerea suferită de nemți la Stalingrad, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, copil fiind, am plecat cu ai mei înapoi în România. Am călătorit într-un tren marfar până la Tismana, unde am stat până în 1944. După aceea am ajuns la București și ne-am stabilit în Militari, care era doar o comună la vremea respectivă. Erau vremuri grele și duceam lipsă de aproape orice. Deși eram foarte mic, s-a pus problema să aduc și eu bani în casă, să învăț o meserie. Prin intermediul unor prieteni de joacă, am aflat că la Palatul Pionierilor funcționa un cerc de coregrafie. Numai că acolo aveau acces doar pionierii, elevii cu note bune la școală, ceea ce nu era cazul meu. Până la urmă am făcut rost de o cravată de pionier, am pus-o la gât, am intrat și m-am dus direct la sala de dans, unde se făceau dansuri ucrainene, sub coordonarea maestrului Kazan. Apoi, Gică, unchiul meu, m-a dus la școala care pregătea noi dansatori pentru Ansamblul artistic „Ciocârlia“. Am fost acceptat și am rămas acolo timp de patru ani, până când tata mi-a spus că a citit în ziar că Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei caută dansatori. Aveam doar 14 ani când am fost acceptat, fiind cel mai tânăr dintre toți dansatorii. Care a fost primul dumneavoastră contact cu cinematografia? În 1955, regizorul Ion Bostan a realizat documentarul „Ciocârlia“. Era un film pur folcloric, dar avea și o mică tematică. Pentru că eram cel mai tânăr dansator din ansamblu, am fost ales să joc rolul unui ciobănaș care venea cu trenul din satul lui să vândă fluiere la un festival. Filmările m-au dus din nou la Tismana, loc încărcat de amintiri pentru mine. A fost fericire mare, pentru că țăranii de acolo m-au recunoscut imediat și am depănat amintiri împreună. În fine, am filmat vreo două săptămâni, după care mi-am reluat activitatea de dansator. „Ciocârlia“ a avut un mare succes, așa că peste un an am fost chemat din nou la Buftea. Mi s-a dat un rolișor în filmul de comedie „O mică întâmplare!“, cu Marcel Anghelescu și Ștefan Ciubotărașu în distribuție. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de cinematografie! Întors de la aeroport Cum ați ajuns cascador? Povestea e puțin mai lungă. Trebuie să mărturisesc că eu mi-am propus să plec în străinătate încă din școala primară. De aceea și învățam acasă, singur, franceza, engleza, spaniola și italiana. Pentru că eram o fire prea „occidentală“ și nu m-am înscris în niciuna dintre organizațiile comuniste, cei din conducerea politică a ansamblului s-au hotărât să mă trimită, când a venit vremea, în armată, ca să fiu „educat“, deși de regulă dansatorii erau scutiți de serviciul militar. Așa am ajuns la Constanța, la construcții militare de drumuri și poduri, unde am stat un an, după care batalionul meu s-a mutat la Mangalia, unde am rămas încă un an. După acei doi ani dificili mi-am dorit și mai mult să plec. Am reușit să mă transfer la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“, care făcea turnee prin toată țara, dar și în străinătate. Când a sosit la București monsieur Caucatrix, mare impresar parizian, pentru a antama un turneu în capitala Franței, în lotul de dansatori am fost inclus și eu, împreună cu fratele meu mai mic, Mihai, care nu demult venise de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“ din Suceava. Mă hotărâsem așadar ca la Paris, după terminarea turneului, să-l iau pe Mihai și să cerem azil politic. Când a venit în sfârșit ziua plecării, la aeroport regizorul Bălan de la „cadre“ nu m-a lăsat să mă îmbarc, invocându-se o problemă cu pașaportul. Fratele meu, Mihai, a mers însă în turneu. Și a fost luat și în turneele următoare, care s-au desfășurat în Germania și Italia. Numai că, în Italia, Mihai a defectat, a cerut azil politic și a fost trimis într-un lagăr pentru emigranți. După șase luni, a fost lăsat să plece în SUA și s-a stabilit în California. Însă cu plecarea lui au început problemele pentru mine. Am fost îndepărtat din teatru și de la barul Melody, unde mai dansam, așa că am fost nevoit să plec din București. Am reușit să mă angajez la Brașov, la barul Hotelului Aro, ca solist în spectacolele lor. Întâmplarea a făcut ca în același timp să fie cazată acolo o întreagă echipă de filmare. Așa l-am cunoscut pe Szoby Cseh, șeful cascadorilor, pe care l-am rugat să mă ia și pe mine la o filmare. Despre ce film era vorba? „Bătălia pentru Roma“, regizat de Robert Siodmak, la care Sergiu Nicolaescu a fost secund. După terminarea filmărilor de la Brașov, m-am întors la București și am început să mă antrenez alături de cascadori. Mă descurcam binișor la săriturile de pe cal, la scrimă și, bineînțeles, la gimnastica acrobatică. Am participat apoi la filmările pentru serialul de televiziune „Legenda lui Ciorap de Piele“, după romanele lui James Fenimore Cooper, o coproducţie româno-germano-franceză având patru episoade, „Vânătorul de căprioare“, „Ultimul mohican“, „Preeria“ şi „Aventuri în Ontario“, care au rulat separat şi în cinematografe. Sergiu Nicolaescu, care a lucrat alături de francezii Jean Dréville şi Pierre Gaspard-Huit, mi-a oferit rolul principal în „Ultimul mohican“, Uncas. Când s-a difuzat filmul în cinematografe, pe adresa studioului au sosit vreo 300 de scrisori de la admiratoare, care-mi cereau fotografii cu autograf. Și astăzi aceste filme au mare succes, în special în țările de limbă germană. Au urmat și alte filme, ba chiar l-am adus în echipa cascadorilor și pe Gigi, fratele meu care făcuse canotaj de performanță. A ieșit pe primul loc la concursul care s-a organizat atunci sub supravegherea lui Sergiu Nicolaescu, pentru cooptarea de noi cascadori, înainte de a se apuca de „Mihai Viteazul“. Colegii l-au poreclit „John“ și l-au adoptat imediat. Prin apă și munți până în Franța Aveați succes, dar ați continuat să vă faceți planuri de a pleca în străinătate. De ce? Visul meu era să să ajung în California. Iar în echipa cascadorilor, numărul celor care își doreau să trăiască în Occident era foarte mare. Un coleg, Gheorghe Iosif, a încercat să treacă ilegal graniţa cu Iugoslavia, dar a fost prins și era în pușcărie. Împreună cu un alt coleg, Sofronie Grosu, zis „Grecul“, am decis să așteptăm până iese din închisoare ca să ne dea și nouă „cheia“ de la frontieră, ca să știm și noi ce este pe acolo. Zis și făcut. Sofronie mi-a zis apoi să mă pregătesc de plecare, însă eu n-am vrut să plec decât împreună cu fratele meu, Gigi. Dar el tocmai ce primise ordin ca să meargă în armată. Dacă devenea soldat și era prins la trecerea frontierei, ar fi fost dezertor, iar pedeapsa era mult mai grea. Așa că ne-am gândit cum să facem ca să-l scăpăm de armată. Și am găsit un „artificiu“. Am vorbit cu un medic chirurg, care a fost de acord să-i facă o operație de apendicită, chiar dacă de fapt n-avea nevoie. Așa am câștigat o amânare de un an. Însă Sofronie nu mai avusese răbdare și fugise între timp împreună cu alți doi cascadori, Cristian Trușcă și Gheorghe Lascu. Până am făcut ultimele pregătiri împreună cu Gigi, mai fugiseră în Franța încă trei colegi, Luca Dragostin, Ștefan Gudju și Dan Vieru. Devenise din ce în ce mai greu, pentru că eram cu toții filați de Securitate. La un moment dat, am avut și o percheziție acasă, mi-au găsit niște scrisori pe care le aveam de la niște dansatori din Mexic, cu care mă împrietenisem când veniseră într-un turneu la București. Dar le-a scăpat o hartă pe care marcasem punctele de trecere a graniței cu Iugoslavia. Dacă ar fi găsit-o, era dovada că plănuiam o trecere frauduloasă a frontierei. Și asta se pedepsea cu închisoarea! Cum ați reușit până la urmă să fugiți? Eu cultivasem de ani de zile relațiile cu cetățenii străini, fie în București, fie pe litoral. Astfel am reușit să procur valuta necesară pentru plecare. Însă cu plecarea ne-a ajutat și un cetățean libanez, Ablaziz, căruia i-am dat bani ca să cumpere un Fiat 500, cu care să ne aștepte în Iugoslavia, imediat după punctul de frontieră de la Stamora Moravița. Cumpărasem o busolă și confecționasem o altă „sculă“, un băț de vreo doi metri lungime. La unul din capete legasem o ață lungă de un metru, la capătul căreia atașasem o mică greutate. Știam că grănicerii puseseră sârme la o înălțime de zece centimetri de sol, conectate la o stație care declanșa rachete luminoase în aer. Grănicerii veneau imediat, cu câinii, și-i prindeau pe fugari. Însă eu, ținând bățul înainte, cu greutatea la nivelul pământului, am detectat sârmele. Așa am reușit să trecem granița fără să declanșăm alarma. Am ajuns în locul unde ne aștepta Ablaziz, care ne-a dus cu mașina până la Belgrad. Cascador în Franța și antreprenor în SUA Și din Iugoslavia unde ați mers mai departe? De acolo, am luat trenul spre Novi Sad, apoi un taxi către Sežana și de acolo, pe munte, am trecut în Italia, la Trieste, unde aveam niște amici pe care îi cunoscusem la București. Ei ne-au ajutat să ajungem în Franța, tot prin munți. La Menton ne-am prezentat la postul de poliție și am cerut azil politic. Am primit niște hârtii temporare și ne-au direcționat către Nisa. Am aflat că acolo există niște studiouri cinematografice, „Victorine“, și ne-am dus acolo. Tocmai se turna un film cu Jacqueline Bisset, „La Nuit américaine“. Am reușit să ne angajăm ca figuranți și am mai făcut și noi un ban. V-ați întâlnit în Franța și cu foștii colegi, care fugiseră anterior? Da, am ajuns la Paris și am luat legătura cu ceilalți cascadori, care deja lucrau în cinematografie. Cu ajutorul lor, am reușit și noi să prindem câteva colaborări. De exemplu, am lucrat la filmul „Les quatre Charlots mousquetaires“. Coordonator al cascadorilor era Yvan Chiffre, un tip înalt, solid și inteligent. Mi-a dat o sabie, a luat și el una și am început să ne duelăm. Eu l-am atacat ca-n filmele cu barbari pe care le făcusem în România, la care el zice: „Doucement (n.r. – Ia-o mai ușor)“. Am mai filmat și cu Jean-Paul Belmondo în „Le Magnifique“ și cu Yul Brynner și Henry Fonda în „Le Serpent“. Pentru că s-au mai ivit aceste filmări, am stat la Paris cu trei luni mai mult decât frate-miu, Gigi, care plecase mai devreme în Statele Unite, imediat ce ne ieșiseră vizele de emigrare. Cum ați trăit „visul american“? M-am stabilit la Los Angeles și am deschis, împreună cu frații mei, un club de dans internațional, unde participanții veneau și practicau dansuri folclorice din toată lumea. I-am zis „Gypsy Camp“. Venea acolo lume de toate vârstele și de toate națiile. Apoi, am fondat împreună și un ansamblu de dansuri românești, „Bessarabia Folk Ballet“, cu care am făcut multe turnee. La urma urmei, acesta a și fost motivul principal pentru care am părăsit țara: să colind lumea. Apoi, am început să și predau dansuri. După ce terminam de predat într-o țară, mă chemau din nou și tot așa am ținut-o peste 25 de ani. Am ajuns în Asia, în America de Nord și America de Sud, în Australia, dar și în Europa. Cam șase luni pe an eram plecat de acasă. Chiar și astăzi, la vârsta mea, mi-am păstrat obiceiul. Începând din 2017 revin constant în Republica Moldova, primăvara și toamna, câte două-trei luni de fiecare dată. Mai predau dansuri și în România, dar am grijă ca iernile să mă găsească întotdeauna în California. Adrian Epure Citește mai multe despre