Билл Мюррей в «Сломанных цветах» отправляется в путешествие, чтобы найти ответы на вопросы, которые не имеет смысла задавать

Broken Flowers (r. Jim Jarmusch, 2005) face parte din categoria filmelor care pot fi revăzute fără să fie neapărat povestite. Încremenirea personajului principal, Don Jonhnston (Bill Murray), te pune pe gînduri de fiecare dată. Îți trezește, la fiecare vizionare, întrebări fără vreun răspuns satisfăcător. Aparent, în film nu se întîmplă mai nimic. În sensul clasic al derulării narațiunii cinematografice, în care o acțiune o declanșează pe alta, în care se pornește de la ceva spre a ajunge la altceva și personajele evoluează. Aici, protagonistul, cel puțin, pare să rămînă același aproape pe tot cuprinsul filmului. Dincolo de suprafață, lucrurile nu stau chiar așa. Călătoria pe care Don o întreprinde, la stăruințele vecinului său Winston (Jeffrey Wright), îl scoate din starea de lîncezeală oblomoviană, aruncîndu-l într-una de uluire. Spectacolul omenesc la care devine martor, pentru scurt timp, îi provoacă o astfel de reacție. Pe alocuri doar, Don simte compasiune și o doză de afecțiune pentru femeile pe care le întîlnește. Femei nu întîmplătoare, ci chiar cele cu care a avut de-a face îndeaproape de-a lungul existenței. Iubirile vieții lui, am putea spune. Căci călătoria lui spre asemenea destinații se îndreaptă. Într-o zi, întîmplător (sau nu…) tocmai ziua în care actuala lui iubită, Sherry (Julie Delpy), se hotărăște să-l părăsească, Don primește o scrisoare roz, în care i se spune că are un fiu de 19 ani. Scrisoarea e nesemnată și nici numele fiului nu se precizează în ea. Vecinul și prietenul său Winston, cu veleități de detectiv amator, studiază scrisoarea, încercînd să găsească indicii. Ștampila poștală de pe timbru e ștearsă, așa că nici locul de unde a fost trimisă nu se poate discerne. Pe timbru e o ciocănitoare. E unul din amănuntele aparent nesemnificative, dar savuroase, care creează atmosfera filmului. Don însuși trăiește într-o lume mică. Ne este introdus adăstînd pe o canapea în trening și uitîndu-se la un film vechi despre Don Juan. Paralela cu Don Juan e evidentă. Doar că Don Johnston e un Don Juan retras din cariera de seducător, optînd pentru o viețuire încremenită și minimalistă, în care flamboaiantele pasiuni nu-și mai găsesc locul. În această stare primește scrisoarea roz. Mai curînd Winston face din ea un scop, o misiune pentru Don, sperînd că aceasta îi va schimba viața. Winston are cinci copii și multe slujbe ca să-i întrețină, precum și o soție despre care chiar Don spune că e perfectă. Casa lui e opusul celei a lui Don: plăcută, dar nu luxoasă, și într-o continuă dinamică. Pentru Don, contactul cu familia lui Winston e singurul posibil, la fel cum, pentru Winston, lumea imobilă și tăcută a lui Don e o soluție de evadare. Iar trecutul acestuia, ce pare fascinant, e o sursă de speculații, visări și planificări. Winston îl împinge pe Don să facă o listă cu femeile din viața lui cu care ar fi putut avea un fiu. Se dovedește că au fost cinci, dintre care doar patru în viață. Winston îi planifică întreaga călătorie, cu avioane, mașini de închiriat, rezervări. Găsește adresele celor patru femei. Don spune „nu“ la tot, dar, de fapt, face invers: pornește în călătorie. Pe drum, privirea încă de seducător a lui Don ia notă, în tăcere, de ispitele universului feminin din jur. Poveștile celor patru femei din trecutul lui se succed gradat. Cea dintîi, Laura (Sharon Stone), e văduva unui pilot de Formula 1 și de profesie organizatoare de dulapuri. Are o fată adolescentă, pe nume Lolita, cu trimiterea evidentă la personajul lui Nabokov. Îl primește călduros pe Don și nu pare a avea nici o mașină de scris roz, nici un fiu. Cea de-a doua, Dora (Frances Conroy), trăiește într-o suburbie distopică à la Stepford Wives (r. Frank Oz, 2004), vînzînd case prefabricate, alături de un bărbat pe nume Ron (jocul numelor…) care pare ocrotitor într-un stil dictatorial. Dora nu are copii cu Ron. Dacă scena cinei cu Laura e sub semnul senzualității, cea cu Dora și soțul ei tinde spre horror. Don interacționează cu fiecare dintre ele diferit. Cu Laura devine chiar intim, iar cu Dora are accente de tandrețe. Cea de-a treia iubită din tinerețe e Carmen (Jessica Lange). Dacă Dora pare că, pe sub respingerea aparentă, mai are nostalgii cu Don, Carmen îl ține explicit la distanță. E o renumită comunicatoare cu animalele, al cărei timp e mai mult decît măsurat, monitorizată îndeaproape de secretara ei mai tînără, care pare să-i fie și iubită. Atmosfera întîlnirii lor stă mai curînd sub semnul absurdului: Carmen susține că înțelege ce vor să le spună animalele stăpînilor lor. Carmen nu are un fiu, ci o fiică. Cea de-a patra iubită a lui Don e Penny (Tilda Swinton). Locuiește într-o fermă uitată de lume, unde totul e precar, alături de doi motocicliști deloc prietenoși. Penny nu e bucuroasă că-l revede și, cînd acesta o întreabă dacă are un copil, se înfurie. Cei doi motocicliști intervin și unul dintre ei îi dă un pumn în față. Scena cu Penny stă sub semnul violenței. Ultima întîlnire, legată de Michelle Pepe, cea care murise, e cea mai înduioșătoare, marcată de tristețe, dar și de tandrețe, prin interacțiunea cu Sun Green, fata de la florărie care îi oblojește rana lui Don, aproape singurul personaj luminos din film (în afară de Winston și de familia lui). Don se întoarce acasă, nevictorios și nelămurit. Lucrurile par să fie exact așa cum le-a lăsat. Nimic concret nu e schimbat. Doar că se deschide un tărîm al posibilităților: vine o nouă scrisoare roz, de această dată de la Sherry, care îi dă de înțeles că există cale de întoarcere. În orașul său, Don întîlnește un băiat, îmbrăcat la fel ca el, în trening, căruia îi cumpără ceva de mîncare și care îi cere sfaturi de viață. Cînd Don îl întreabă dacă e fiul lui, băiatul fuge. Dar chiar atunci trece o mașină de la geamul căreia un alt tînăr, îmbrăcat asemănător și ascultînd o muzică similară celei pe care acesta o asculta. Don rămîne tot uluit și încremenit, dar cu o serie de posibilități încă neîncercate. E o schimbare de stare, minimalistă și greu de observat. Broken Flowers nu e doar o comedie. E o reflecție subtilă și profundă pe tema sensului vieții, pe care umorul, absurdul și plonjarea în derizoriu, percum și abordarea minimalistă o salvează de la căderea în truisme.