Румынский критик обвиняет государство в перекладывании бремени неэффективности на плечи честных налогоплательщиков

Există o regulă nescrisă după care pare să funcționeze statul român: atunci când nu reușește să-și facă treaba, îi pune pe cei corecți să plătească pentru eșecul său. De fiecare dată când apar găuri în buget, discursul oficial este același. Vai, nu mai avem bani. Vai, țărișoara se duce de râpă. Vai, suntem în aceeași barcă și trebuie să fim solidari. Nu se vorbește despre instituții ineficiente, despre evaziune fiscală, despre privilegiile unor categorii bine conectate politic sau despre risipa din companiile de stat. Se vorbește despre necesitatea unor noi taxe, despre sacrificii și despre responsabilitatea cetățeanului. Mai pe scurt, nu toți suntem în aceeași barcă, dar unii sunt mai în barcă decât alții. Se ignoră cu nesimțire că cetățeanul onest și-a făcut partea lui de datorie. Cetățeanul onest plătește impozit pe salariu, plătește contribuții sociale, plătește TVA pentru orice cumpără. Dacăp are mașină, plătește accize la combustibil, dacă nu, oricum plătește, că circulă cu mijloace de transport în comun. Plătește și taxe locale, impozite pe proprietate și o mulțime de alte obligații fiscale. Statul îi știe fiecare leu, fiecare cont, fiecare tranzacție. În cazul lui, mecanismele de control funcționează impecabil. În schimb, atunci când vine vorba despre marile zone de evaziune, despre rețelele care funcționează de ani întregi, despre firme-fantomă, despre datornici cronici sau despre afacerile care prosperă în economia subterană, nu mai suntem în aceeași barcă. Autoritățile descoperă că lucrurile sunt complicate, că procedurile sunt greoaie, că personalul este insuficient și că rezultatele vor apărea cândva, într-un viitor nedeterminat. E mai simplu să tragi bani din buzunarul cetățeanului corect decât să pui ordine în haosul pe care tot tu, ca stat, l-ai încurajat cu bună știință. Aceasta nu este politică fiscală. Este o formă de capitulare administrativă și nici măcar nu există acea onestitate cu care cei de la butoane ne sunt datori. Da, oameni buni, nu putem face altceva decât să vă belim tot pe voi, ăștia care plătiți ce e de plătit. Nu, statul vine și-ți spune că, de fapt, e vina ta. Așa cum Șocâte le-a spus dascălilor că trebuie să le mărească norma de predare deoarece și Educația a contribuit la deficitul bugetar. După ce niciodată Educația nu a primit procentul legal din PIB, e de toată jena să spui profesorilor că ei sunt motivul pentru care a escaladat deficitul, dar uite că se poartă. E mai comod decât să pui instituțiile statului la treabă. Pentru că un stat eficient nu începe cu majorarea taxelor, ci cu recuperarea banilor care îi sunt deja datorați. Începe cu combaterea evaziunii, cu eliminarea risipei, cu restructurarea instituțiilor inutile și cu responsabilizarea celor care gestionează fondurile publice. Numai după ce toate aceste măsuri au fost epuizate poate pretinde că a făcut tot ce era posibil. Or, s-avem iertare, ce s-a făcut în această direcție? Nimic, dar un nimic de calitate, unul care trebuie compensat prin efortul comun al celor care știu deja ce înseamnă lipsurile și implicarea. Rezultatul este previzibil, la fel și consecințele. Contribuabilul corect devine tot mai frustrat. Antreprenorul care își plătește obligațiile se vede pus în dezavantaj față de concurentul care lucrează la negru. Angajatul care nu poate ascunde niciun venit ajunge să suporte o povară fiscală tot mai mare. În schimb, evazionistul înțelege un mesaj simplu: statul vorbește mult despre combaterea fraudei, dar preferă să recupereze bani de la cei care oricum plătesc. Un stat care taxează excesiv cetățeanul onest pentru că nu poate controla evaziunea nu rezolvă problema. Doar își ascunde propria incompetență în buzunarul contribuabilului. Și, mai devreme sau mai târziu, nota de plată pentru această politică va fi achitată nu doar în bani, ci și în încrederea pierdută a celor care încă mai cred că regulile ar trebui să fie aceleași pentru toți.