Отсрочка стратегических инвестиций ставит под угрозу будущее и безопасность развития Румынии

Sub presiunea crizelor (pandemică, energetică, fiscală), statul a optat masiv pentru scheme de compensare și subvenții. Deși legitime pentru a stinge incendii sociale de moment, perpetuarea lor a transformat excepția în normalitate. Resursele fiind finite, fiecare leu direcționat către consumul curent este un leu retras de la construcția viitorului. Această redistribuire ne costă scump, blocând structural dezvoltarea întregii societăți. În orice economie, există două tipuri de facturi: cele vizibile, care domină dezbaterea publică - costul coșului zilnic, inflația sau măsurile paliative -, și cele invizibile, mult mai costisitoare. Aceasta din urmă reprezintă factura investițiilor strategice amânate, a proiectelor blocate în sertare și a capitalului masiv care ocolește România pentru destinații mai predictibile. Infrastructura critică - rutieră, feroviară, energetică, medicală sau educațională - este sistemul circulator al unei națiuni. Când vasele de sânge sunt blocate, organismul economic intră în colaps. România suferă de un deficit cronic de conectivitate care izolează regiuni, frânează competitivitatea companiilor autohtone și crește costurile logistice. În timp ce competitorii regionali oferă rețele integrate care atrag industrii cu valoare adăugată mare, noi oferim doar promisiuni pe hârtie. Capitalul de calitate caută stabilitate; unde găsește volatilitate, pleacă mai departe. În actualul context geopolitic instabil, lipsa infrastructurii devine o amenințare directă la adresa siguranței naționale. Într-o eră a reconfigurării lanțurilor de aprovizionare, reziliența unei țări este testată zilnic. Infrastructura critică este fundamentul securității strategice: capacitatea de a disloca rapid resurse, de a asigura coridoare logistice și de a garanta imunitatea la șocuri externe delimitează o națiune rezilientă de una vulnerabilă. România are un avantaj geografic excepțional, dar potențialul de a deveni un hub regional este subminat de neputința de a construi. Asimetria dintre ciclurile politice și cele economice explică această paralizie. Marile proiecte necesită ani de planificare și se amortizează în decenii, neaducând beneficii electorale imediate. În schimb, pomenile economice oferă iluzia unei recompense instantanee. Clasa politică a preferat soluțiile de moment, amânând deciziile strategice. Însă statul nu elimină costurile, ci le transferă în timp, acumulând o datorie structurală uriașă pe care o vor plăti generațiile următoare. Această lipsă de viziune erodează încrederea investitorilor, care fug de volatilitatea legislativă impusă prin ordonanțe nocturne. Marea provocare a guvernanței viitoare va fi ieșirea din logica managementului de criză și trecerea la o strategie autentică de dezvoltare. Este necesară o reorientare radicală a resurselor: mai puțini bani îngropați în subvenții de consum și mult mai mulți direcționați către infrastructură. Securitatea națională nu se mai măsoară doar în bugete militare, ci în spitale sigure, școli conectate la viitor și coridoare de transport europene. Factura cea mai scumpă rămâne întotdeauna cea a investițiilor care nu s-au făcut la timp. Iar amânarea investițiilor strategice pune un preț greu, invizibil, pe viitorul României. —- Autorul: Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă.