Феномен слуги: почему власть и коллекционеры стремятся к услужливости как к статусу

Sluga E o meserie veche. Nici nu ştii dacă nu cumva e cea mai veche din lume. Ce-o fi fost mai întîi: nevoia trupească de amor sau cea intelectuală, de adulaţie? Nu mai contează. Sluga e back in business, după o perioadă istorică ce promisese să ne scape de ea. Oamenii puternici îşi doresc slugi cum îşi doresc bemveuri - cu pasiune de colecţionar şi mîndrie de chiabur. Sluga spune ceva despre standing-ul lor: cu cît mai deşteaptă şi celebră, cu atît mai bine. Nici nu e important să fie muncitoare: cu asta se ocupă oamenii de la fabrică. Nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru condiţia asta. E destul de frecventă, chiar dacă nomenclatorul de meserii îi dă felurite nume. Nu există materia "slugărit" în şcoală - doar menţiuni vagi în manualele de istorie medievală. Nu există teoreticieni moderni - Dinu Paturica for Dummies încă aşteaptă un autor îndrăzneţ să-l scrie. Aşteaptă degeaba: cei care se pricep la slugărit sînt aproape complet lipsiţi de această calitate, a îndrăznelii. Ar fi un defect profesional grav. Cu toate astea, sînt instituţii care te pregătesc pentru slugărit. Aproape orice stagiu în administraţie e bun. Politica dezvoltă şi ea acelaşi instinct ancestral. Chiar şi îngrijitorul de la zoo poate să înveţe. E suficientă o săptămînă în care să se uite cum se despăduchează maimuţele una pe alta. Sluga e o condiţie publică. O boală neruşinoasă, pe care oamenii o poartă ca pe fes, pe cap. Ce face sluga toată ziua? Păi, se trezeşte înaintea stăpînului. Îi face cafeaua. Îi face agenda. Îi face un inventar al gîndurilor celor din jur, pe care le culege în timpul nopţii prin mijloace specifice. Aşteaptă să-i dea dreptate. Aşteaptă să nu-l contrazică. În general, aşteaptă. Meseria de slugă nu presupune mult efort fizic, ci intelectual: trebuie să ştii ce vrea stăpînul, chiar fără s-o spună. Sluga e şi un pic detectiv. Un Sherlock Holmes al toanelor şi umorilor celui puternic. Dintr-o perspectivă istorică, a fost o meserie mai degrabă liniştită. Ţăranii s-au revoltat, ţesătorii s-au revoltat, generaţii după generaţii de muncitori s-au revoltat. Sînt mai puţin cunoscute revolte ale slugilor. Nu avem o Griviţa Roşie a slujnicelor şi argaţilor. E firesc: revolta presupune solidaritate, iar slugile au în comun (cînd îl au) doar stăpînul. În rest, instinctul de a fi de acord (absolut necesar în această meserie) le fereşte de neplăcerea interioară a îndoielii. Sluga are certitudini, şi chiar şi ele sînt ale tale, cel slugărit: asta e în fişa postului. Pe cine e bine să slujeşti? Aici e mare mister. Numele boierului nu onorabilizează condiţia slugii. Să-l slujeşti pe unul curat nu e mai încărcat de demnitate decît să-l aperi pe unul pătat, mînjit, ticăloşit. Sau nu? Spuneţi dumneavoastră, dacă ştiţi mai bine! Unii sînt slugi toată viaţa. Pentru alţii, e doar o etapă. Însă să te ferească Dumnezeu de stăpînul care a început ca slugă! Nu e nimic mai lipsit de înţelegere omenească, mai năprasnic în pedepse decît omul care s-a ridicat de sub bici şi l-a luat în propria mînă. Cînd faci din stăpîn un Dumnezeu, rişti să te crezi unul, odată ce-ai ajuns acolo. Bunicii mei au avut o slugă, un om în curte, care a continuat să le facă mici treburi casnice aproape în toţi cei 50 de ani de comunism. Pentru el, eliberarea adusă de marxişti n-a însemnat nimic: idealul era un stăpîn bun, nu nici un fel de stăpîn. Sluga adevărată nu e fericită în libertate. Poate şi de-aia nevroza e în creştere, iar spitalele de nebuni sold out în stagiunea asta. Problema noastră nu e că sînt prea multe slugi: problema e că n-avem destui stăpîni!