Этнограф раскрыл исторические корни названий «Богза», «Луйка» и рода Батори

De unde avem numele de Bogza? „«Bogză» e un termen vechi românesc pentru bufniță, buhă. «Nu se vor mânca … struțul și bogza și babița» (Biblia de la București, 1688). Va ajunge nume de familie: Bugza, Bogza. De asemenea, nume de localitate - Bogza (Vrancea), Bogzești (Neamț, Basarabia). Cuvânt cu amprentă onomatopeică - bu-hu… bu-hu… - va da în slava sud-dunăreană buhal (бухал) - bufniță mare. În română, va fi folosită terminația «za» (ca la pupăză, cinteză etc.) pentru numele știutei păsări de noapte. Buhză/Bohză a fost pronunțat în unele părți ale Munteniei și Moldovei ca «bogză». Huhurez, bufniță, cucuvea vor fi preferate mai apoi în textele religioase, impunându-se în limba română literară. (În limbajul de azi, așadar, Gheorghe Bufniță)”, a comentat harnicul etnolog Gheorghiță Ciocioi în deschiderea „Dicționarului” de astăzi. Rădăcinile unui viteaz principe în Transilvania Dar să trecem la alt nume, unul cu sonorități istorice - Báthory: „Ce semnificație are numele familiei Báthory - care a dat mai mulți principi Transilvaniei? Numele «se trage» de la localitatea Nyírbátor din Ungaria de astăzi. În trecut, aceasta se numea Batur/Bátor. Un nume mongolo-turcic (batır, bator, bağatur). Intrat în maghiară de timpuriu. Întâlnit și în cumană. Cu înțelesul de viteaz, curajos, erou (a se vedea, de pildă numele capitalei Mongoliei - Ulan Bator - Viteazul Roșu). În 1279, regele Ladislau al IV-lea (Ladislau Cumanul) a donat moșia Bátor clanului Gutkeled - o familie nobiliară șvabă, ai cărei strămoși poposiseră în Ungaria în secolul al XI-lea. Din clanul dat s-a desprins mai apoi celebra familie Báthory, ce și-a luat numele după așezarea Bátor. (Calul bătrân și slab al Fefeleagăi lui Agârbiceanu, părtaș la destinul tragic al stăpânei sale, era și el un curajos, un viteaz - Bator)”. Ce diferență între Luica și Luică! În continuare, o chestiune nu doar interesantă, ci și de utilitate publică: de ce o viitoare stație de metrou de pe Șoseaua Giurgiului n-ar trebui să se numească Luică. Cum se tălmăcesc Luica și Luică? Filologul Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Ca un făcut, multe rele se țin de partea de sud a Bucureștilor... Vestea bună e că «porțile orașului» (două vile «cu turnulețe», ce străjuiesc de decenii intrarea în Capitală, pe Giurgiului) vor fi demolate, pentru a face loc noii magistrale de metrou. Deloc o veste rea poate că unele stații sunt legate de străzi și cartiere. Totuși, lângă «Cajal» (stația de la cimitirul evreiesc), o stație Luică!”. Și ce înseamnă, așadar, Luică, Luica? Din nou Gheorghiță Ciocioi: „Numele sunt unele sud-slave, bulgărești. Luica e un sat din județul Călărași. În trecut, s-a numit Luica-Cotroceni - moșia de aici aparținând mănăstirii Cotroceni. Așezarea s-a format pe râul Luica”. Urmează stația (de metrou) „Mangă”! Și Luica ce înseamnă? „Luica provine din cuvântul slav «liulka», întâlnit dialectal ca «luika». Înțelesul e cel de «leagăn»/«lul» (pentru copii) - de la verbul a legăna («liuleia»). Albia/copaia de mici dimensiuni în care este legănat un prunc e numită cel mai adesea liulka/luika. Forma de relief - o vale largă și puțin adâncă - va fi cea care va da numele satului din Călărași.” Un nume frumos! Și Luică? „Luică are însă un cu totul alt înțeles în slava-sud dunăreană și în bulgară. Luică (luikea, luikeă) este o poreclă pentru «cineva care bea foarte mult» (Ilcev, 579), care se leagănă/clatină, care abia se mai ține pe picioare din pricina consumului de alcool, «bețivan». Mai pe românește, «Mangă»”. Urmează stația (de metrou) „Mangă”! Luică - paharnic Cum s-a impus „bețivanul” de la sud de Dunăre la noi, la nord de fluviu? „Zonele Luică, Giurgiului, Jilava, Popești-Leordeni, Dudești-Cioplea, după cum se știe, au avut o puternică legătură cu băjenarii bulgari, numiți de localnici «sârbi». Iar a fi «sârb», pentru bucureștean, a devenit sinonim cu a fi grădinar, zarzavagiu. Bulgarii au prefăcut periferia orașului în uriașe terenuri legumicole care alimentau piețele Bucureștiului. Străduța pe care va fi locuit un Luică - personaj vestit în cartier, proprietar de pământuri în zonă - a fost lărgită în ultimii ani. La capătul ei, nu peste multă vreme, o nouă stație de metrou - «Luică». Că «sârbului» îi va fi plăcut clondirul, nimic de zis. Porecla, altfel, funcționa încă de pe la 1502, documentele muntenești reținând pe un «Luică paharnic». Așadar, lângă «Cajal», mai degrabă stația «Luică paharnic». Totuși, un rang de seamă...” Cupa de ghindă Cel din urmă cuvânt deslușit astăzi se leagă de o moșie veche - Balamuc/i: „Nume al unei mănăstiri din Codrii Vlăsiei - loc cu nesfârșite păduri de stejar în trecut. Astăzi cunoscută mai ales ca Sitaru. Numele dintru început, consemnat în actele de danie, de după 1650, este Balamuci. Fără vreo legătură, așadar, cu vreun termen rusesc ori rutean, cu referire la persoane răzvrătite - prin aducerea unor bolnavi cu probleme psihice aici, după 1838 (poate chiar cu câțiva ani mai înainte, în timpul stăpânirii rusești asupra Munteniei și Moldovei) și crearea în acest loc a unui ospiciu («balamuc», nume preluat mai apoi în întreg arealul românesc, purtând mai multe conotații) - asemenea celor de la mănăstirile Negoești, Mărcuța, Malamoc-Gherghița etc. Numele de Balamuci este legat de cel al unei îndeletniciri din Imperiul otoman: palamudciu/balamudciu - neguțător de palamud («cupă» de ghindă). O «meserie» cunoscută și destul de căutată în Turcia, cupa de ghindă fiind folosită în cantități uriașe la tăbăcirea pieilor de animale până către sfârșitul secolului al XIX-lea”. Palamudcii și solari Chiar înainte de închiderea „Dicționarului”: „Se ocupau de comerțul cu palamud/balamud în raiale mai ales bulgarii, numărul animalelor sacrificate fiind acolo uneori de ordinul sutelor, pieile tăbăcite având un preț mare la Stambul (numirea îndeletnicirii a ajuns chiar nume de familie la turci și la bulgari - Palamudciev, Palamudov etc.). Palamudcii/balamucii, alături de «solari» - negustorii bulgari ce făceau comerț cu sare (sol, în slavă) din Valahia - și comercianții de oi și vite aveau, altfel, nu puțină trecere în ochii autorităților turcești. Cum din Codrii Vlăsiei se vor fi adunat care de «cupe de ghindă» pentru tăbăcit, nu e de mirare că moșia Grecenilor (iar mai apoi mănăstirea lor) a primit un astfel de nume”. «Bogză» e un termen vechi românesc pentru bufniță, buhă. «Nu se vor mânca… struțul și bogza și babița» (Biblia de la București, 1688). Va ajunge nume de familie: Bugza, Bogza. De asemenea, nume de localitate. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog Buhză/Bohză a fost pronunțat în unele părți ale Munteniei și Moldovei ca «bogză». Huhurez, bufniță, cucuvea vor fi preferate mai apoi în textele religioase, impunându-se în limba română literară. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog Luica provine din cuvântul slav «liulka», întâlnit dialectal ca «luika». Înțelesul e cel de «leagăn»/«lul» (pentru copii) - de la verbul a legăna («liuleia»). Albia/copaia de mici dimensiuni în care este legănat un prunc e numită cel mai adesea liulka/luika. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog Luică are însă un cu totul alt înțeles în slava-sud dunăreană și în bulgară. Luică (luikea, luikeă) este o poreclă pentru «cineva care bea foarte mult», care se leagănă/clatină, care abia se mai ține pe picioare din pricina consumului de alcool, «bețivan». Mai pe românește, «Mangă». - Gheorghiță Ciocioi, etnolog Ce semnificație are numele familiei Báthory - care a dat mai mulți principi Transilvaniei? Numele «se trage» de la localitatea Nyírbátor din Ungaria de astăzi. În trecut, aceasta se numea Batur/Bátor. Un nume mongolo-turcic: batır, bator, bağatur - viteaz, adică. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog