Село Пишчари в Satu Mare отметило 700-летнюю историю с церемонией и открытием мемориальной доски

Asculta acest articol Într-un document din 1326, cineva a scris pentru prima dată numele acestui loc: possesio Piscarkos. Nu știm cine, nu știm în ce împrejurări. Știm doar că, șapte sute de ani mai târziu, urmașii oamenilor care trăiau atunci acolo s-au strâns ca să sărbătorească faptul că satul lor există încă. Sâmbătă, 5 septembrie, Pișcari — sat al comunei Terebești, județul Satu Mare — a marcat 700 de ani de la prima atestare documentară, printr-o manifestare intitulată „7 Veacuri de credință, istorie și neam”, organizată de Primăria și Consiliul Local Terebești. Ce spun documentele vechi Cea mai limpede mărturie despre identitatea comunității vine dintr-o lucrare de acum două secole. În „Szatmár Vármegye”, publicată de Szirmai Antal în 1810, localitatea — trecută atunci ca Piskarkos — este descrisă drept „sat valah”, adică românesc, cu biserică și cu preot. Aceeași sursă consemnează ocupațiile: se cultivau grâu, orz și ovăz, satul avea păduri, iar oamenii își vindeau produsele în piețele din Sătmar și Carei. Statisticile din 1851 arată o comunitate omogenă: 822 de români greco-catolici, alături de 9 reformați și 14 evrei. Există și un detaliu care spune, singur, aproape totul. În 1781, Pișcari avea sigiliu propriu — unul rotund, pe care erau reprezentate un brăzdar și un fier de plug. Nu blazon, nu turn de cetate. Unelte de arat. Un sat care se definea prin munca pământului. Zona nu s-a schimbat esențial nici astăzi: comuna Terebești se întinde pe un teritoriu preponderent agricol, cu câmpii fertile bune pentru cereale, iar agricultura și creșterea animalelor rămân baza economiei locale. O sărbătoare care a început în biserică Ziua aniversară a început acolo unde era firesc pentru un sat cu o asemenea istorie: la biserică. Sfânta Liturghie și pomenirea celor trecuți la cele veșnice au legat, simbolic, generația de azi de cele care au trăit aici înaintea ei. A urmat inaugurarea noului Cămin Cultural, apoi dezvelirea și sfințirea unei plăci comemorative dedicate celor șapte secole de existență documentară. Textul de pe placă merită citit în întregime, pentru că spune mai bine decât orice discurs ce înseamnă un sat pentru oamenii lui: „Aici sunt rădăcinile noastre, aici odihnesc înaintașii noștri, aici bate, peste veacuri, inima Pișcariului.” Și, mai departe, o punte între generații: „Cu recunoștință pentru cei care au fost, cu dragoste pentru cei care sunt și cu nădejde pentru cei care vor veni.” Dincolo de documente și de discursuri, cea mai puternică imagine a zilei a fost cea a copiilor și a tinerilor în port popular, alături de tricolor. Pentru că un sat nu rezistă șapte secole doar fiindcă numele lui apare într-un act. Rezistă atunci când cei tineri știu cine le-au fost bunicii, când biserica rămâne un reper, când tradițiile nu se pierd și când oamenii continuă să spună despre același loc, simplu: acasă. Gazda manifestărilor a fost primarul comunei Terebești, Mariana Avorniciți, alături de consilierul județean Neculai Avorniciți. Printre invitați s-au numărat vicepreședintele Consiliului Județean Satu Mare, Cătălin Filip, viceprimarul municipiului Satu Mare, Cristina Tămășan-Ilieș, și președintele Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Satu Mare, Horațiu Bonea. Merită să ne oprim o clipă asupra a ceea ce înseamnă, concret, 700 de ani în această parte de țară. De la 1326 încoace, peste Pișcari au trecut regatul medieval maghiar, stăpânirea otomană asupra regiunii, principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, dualismul austro-ungar, Marea Unire, Dictatul de la Viena, războiul, comunismul și, în cele din urmă, integrarea europeană. S-au schimbat granițele, stăpânirile, limbile administrației și numele scris în registre. Au rămas biserica, pământul muncit de generații, cimitirul în care odihnesc înaintașii — și oamenii care duc povestea mai departe. Placa dezvelită sâmbătă se încheie cu o singură frază: „Dumnezeu să binecuvânteze Pișcariul și pe toți fiii săi!”