В Сучаве запускают сериальное издание романа Константина Северина «Водитель Аль Капоне»

Monitorul de Suceava vă prezintă, în serial, noua carte a scriitorului sucevean Constantin Severin, ”Șoferul lui Al Capone” În fiecare marți și vineri, vom publica câte un fragment din acest roman. Motto: «Un om se confundă, treptat, cu forma destinului său.» (Jorge Luis Borges) Cuvânt înainte Romanul Șoferul lui Al Capone al lui Constantin Severin nu este o biografie romanțată a unui gangster celebru, nici o simplă aventură transatlantică cu parfum de epocă. Este, mai degrabă, o meditație sobră, aproape ascetică, asupra libertății interioare a unui om care a traversat două lumi aparent incompatibile: satul românesc de sub Făgăraș și Chicago-ul febril al anilor Prohibiției — și care, în cele din urmă, a ales să se întoarcă și să rămână. Ieronim Budac nu este un erou în sens clasic. Nu este nici victimă, nici răzbunător, nici martir. Este un mecanic desăvârșit — al motoarelor, al tăcerii, al drumurilor, al puterii și al supraviețuirii. Mâinile lui înțeleg metalul înainte ca mintea să-l fi numit; mai târziu, aceleași mâini vor înțelege logica unui sistem mafiot, apoi logica unui sistem totalitar, fără să se lase confundate cu niciunul dintre ele. Această detașare lucidă, aproape minerală, este nucleul moral al cărții și, în același timp, ceea ce o face atât de neobișnuită în peisajul prozei românești contemporane. Autorul refuză spectaculosul facil. Nu există împușcături lungi, nu există femei fatale, nu există monologuri grandilocvente ale lui Capone. În locul lor — vibrația precisă a unui motor Lincoln, mirosul de whiskey și trabuc, greutatea volanului noaptea, tăcerea selectivă din fața anchetatorilor de la Sibiu, ploaia de septembrie deasupra unui cimitir de munte. Proza lui Severin este tăiată cu lamă: curată, ritmată, atentă la detaliu tehnic și la detaliu moral în aceeași măsură. Intermezzo-urile — vocea directă, la persoana I, a lui Ieronim bătrân — funcționează ca niște contragreutăți contemplative care împiedică narațiunea să alunece în pitoresc sau în melodramă. Romanul pune, de fapt, o întrebare discretă, dar tenace: ce înseamnă să conduci o viață? Nu să o alegi în întregime (nimeni nu o poate face), ci să o conduci — cu mâinile pe volan, cu ochii pe drum și pe oglinda retrovizoare simultan, asumându-ți consecințele fără să te ascunzi în victimizare sau în mitomanie. Ieronim Budac nu se consideră nici erou, nici criminal; se consideră responsabil pentru traiectoria pe care a imprimat-o propriului destin. Această responsabilitate minimalistă, aproape artizanală, este poate cel mai puternic antidot la mitologiile secolului XX pe care le traversează cartea: mitologia gangsterului, mitologia emigrantului de succes, mitologia rezistenței anticomuniste, mitologia întoarcerii în satul natal. Într-o literatură care tinde uneori să se piardă în exces de simbol sau în isterie istorică, Șoferul lui Al Capone alege calea cea mai dificilă: cea a preciziei și a demnității reținute. Este un roman despre un om care a știut să tacă exact atât cât trebuia — și care, tocmai de aceea, merită să fie auzit. Ildiko Gabor PROLOG Cârțișoara, septembrie 1977 Ploaia venise pe neașteptate, cum vine toamna în munți — fără anunț, fără milă. Câteva femei cu basmale negre stăteau strânse sub coroana unui tei bătrân din marginea cimitirului, privind cum sicriul simplu de brad coboară în pământ. Preotul rostea cuvintele de îngropăciune mai repede decât de obicei, cu ochii ridicați spre cerul care promitea mai multă ploaie. Trei bărbați în vârstă, cu pălăriile în mâini și capetele plecate, nu se mișcau. Nici măcar nu clipeau. Nimeni nu plângea. Nu pentru că omul din coșciug nu ar fi meritat lacrimi. Ci pentru că cei care-l cunoșteau cu adevărat — care știau cine fusese, ce văzuse, prin ce trecuse — erau prea puțini și prea bătrâni. Și oamenii bătrâni din Cârțișoara nu prea plâng la înmormântări. Au îngropat prea mulți ca să mai cheltuie lacrimi. Ieronim Budac. Optzeci de ani. Fost primar. Fost distilator. Fost ceva ce nimeni din sat nu rostea cu voce tare, deși toți știau. * * * Jurnalistul venise cu o zi înainte, din Cluj, cu un Trabant împrumutat și un caiet de notițe pe jumătate plin. Auzise povestea printr-un prieten de-al unui prieten, la o bere — genul de poveste care circulă pe sub mână, ca o bancnotă falsă pe care nimeni nu vrea s-o țină prea mult, dar pe care nimeni nu o aruncă. Un român din Ardeal care fusese șoferul lui Al Capone. Se întorsese acasă. Fusese ales primar. Suna a basm. Suna a legendă de sat, din acelea care se adaugă câte un strat în fiecare iarnă, ca ceara pe o lumânare. Dar la Primăria din Cârțișoara, în registrele îngălbenite de umiditate, numele era acolo, cu litere clare: Ieronim Budac, primar ales, 1933. Și iar. Și iar. Paisprezece ani de mandate, aproape fără întrerupere. Jurnalistul voise să-l găsească în viață. Ajunsese cu câteva ore prea târziu. * * * După înmormântare, unul dintre cei trei bărbați cu pălăriile în mâini — cel mai înalt, cu mustața albă și ochii de un albastru aproape incolor, cum îngheață cerul iarna — îl oprise în drum spre mașină. — Dumneata ești cel de la gazetă? — Da. Bătrânul se uită lung la el. Cântărea ceva în minte, sau poate în suflet. — Ieronim mi-a zis odată că nu vrea să se scrie despre el. Zicea că oamenii înțeleg greșit. Că iau ce e interesant și lasă ce e adevărat. Jurnalistul nu spuse nimic. Unele tăceri sunt mai bune decât orice întrebare. — Dar acum e mort, continuă bătrânul, privind spre movila proaspătă de pământ. Și morții nu mai au voie să aibă opinii. Scoase din buzunarul de la piept al hainei de sărbătoare — o haină purtată, se vedea, o dată pe an, la Paști și la înmormântări — un plic îngălbenit, sigilat cu ceară. Nu-i întinse jurnalistului plicul. Îl ținea în palmă, privindu-l ca pe un obiect al cărui preț nu știe dacă vrea să-l afle. — A lăsat asta. A zis că dacă vine cineva care înțelege că viața unui om nu e nici de erou, nici de criminal, ci mai ales de om — atunci să i-o dau. O pauză lungă. Vântul mișca iarba dintre pietre. — Eu n-am știut niciodată dacă a vrut să vină cineva sau dacă a vrut să nu vină nimeni. Îi înmână plicul și plecă fără să mai privească înapoi, cu pași egali, ferm, ca un om care știe exact unde merge și nu se grăbește, pentru că nu mai are unde să se grăbească. * * * Jurnalistul deschise plicul în mașina parcată la marginea drumului, cu ploaia bătând în parbriz. Înăuntru era o fotografie și o foaie de hârtie îndoită în patru. Fotografia era a unui bărbat tânăr, în jur de treizeci de ani, elegant îmbrăcat — costum închis, pălărie cu boruri largi, cravată deschisă la culoare. Stătea rezemat de aripa unui automobil negru, lucios, uriaș, pe o stradă americană. În spate se vedeau reclame în engleză, un drug store, un felinar stradal. Bărbatul privea direct în obiectiv, fără să zâmbească, fără să fie sever. Privea pur și simplu, cu ochii deschiși, ca un om care nu are nimic de ascuns și nimic de dovedit. Pe verso, cu cerneală decolorată, scris cu mâna sigură a cuiva obișnuit cu munca fizică mai mult decât cu stiloul: Chicago, 1927. Foaia de hârtie conținea câteva rânduri, scrise în aceeași caligrafie: „Am trăit o viață pe care nu mi-am ales-o în întregime. Dar am condus-o eu. Asta e tot ce poate spune un om.” Ploaia se înteți. Jurnalistul puse fotografia pe bord, cu fața în sus, și privi îndelung chipul tânărului din fața acelui automobil negru de pe o stradă din Chicago. Undeva în spatele lui, în cimitirul din Cârțișoara, pământul proaspăt absorbea ploaia de septembrie. Munții Făgăraș stăteau în ceață, cum au stat întotdeauna, indiferenți și eterni, martori la vieți care vin și pleacă, fără să le ceară permisiunea. Aceasta este povestea lui Ieronim Budac. Sau cel puțin — atât cât poate fi spusă. …