Фестиваль ProEtnica в Сигишоаре преодолел финансовый кризис и собрал рекордное число участников

Oamenii urcau în cetate, se întorceau de la scenă, se opreau pentru o fotografie ori repetau pași de dans. După câteva zile, costumele nu mai produceau mirare, iar limbile pe care nu le înțelegeai încetau să mai sune străin. ProEtnica are acest efect asupra Sighișoarei: la început observi diferențele. Apoi începi să observi oamenii. Ediția din 2026 a avut însă o tensiune pe care publicul poate că nici nu a bănuit-o. Cu mai puțin de două luni înainte, festivalul era în pericol. O finanțare importantă nu mai era disponibilă și, tocmai la 25 de ani de la începuturi, întrebarea nu era cum va arăta ediția aniversară, ci dacă ea va mai exista. N-a dispărut. Ba chiar, când s-a tras linie, bilanțul vorbea despre 857 de reprezentanți ai minorităților naționale și 1.135 de înnoptări. Aproximativ 12.000 de spectatori – cei mai mulți dintre ei turiști – trecuseră „prin festival”, cu circa 2.000 mai mulți decât în anul precedent. Uniunea Elenă din România venise cu aproape 300 participanți, cea mai numeroasă delegație, și își asumase cea mai mare contribuție financiară proprie dintre organizațiile minorităților. Fiecare comunitate etnică preluase o parte din cheltuieli care, în alți ani, reveneau organizatorilor. Așa se face că una dintre cele mai importante povești ale ProEtnica 2026 nu s-a petrecut pe scenă, ea s-a consumat înainte ca scena să fie gata. Festivalul a fost obligat să afle dacă, după un sfert de secol, mai aparținea doar celor care îl organizau sau devenise și al celor care veneau an de an la Sighișoara. Răspunsul l-au dat comunitățile, asumându-și o parte din povară. La final, Volker Reiter a formulat simplu ceea ce se întâmplase: „Omenia este mai importantă decât banii.” Cel mai tânăr participant din acest an avea 5 ani. Cel mai vârstnic, 85. Între ei, optzeci de ani. Mi se pare una dintre cele mai frumoase măsuri pentru un festival al comunităților etnice: nu numărul costumelor, nu vechimea unui dans: distanța dintre două vârste care încă se pot recunoaște într-o pasiune comună pentru a păstra identitatea și tradiția. Pe scena din Piața Cetății au fost reprezentate comunitățile bulgară, greacă, croată, macedoneană, sârbă, poloneză, germană, romă, ruteană, armeană, rus-lipoveană, turcă, tătară, aromână, ucraineană și maghiară, dar și reprezentanți ai majorității. Într-unul dintre momentele care au ieșit din tiparul repertoriilor obișnuite, trupa Roma Fest din Târgu Mureș (reprezentând Agenția Națională pentru Romi) a făcut o demonstrație de percuție corporală: ritmul era produs prin palme, pași și mișcări sincronizate. Tradiția nu apărea ca un obiect pus la păstrare, era o materie care poate continua să dea forme noi. Sighișoara oferă, prin ProEtnica, una dintre cele mai frumoase contradicții. Cetatea a fost făcută pentru separare și apărare: zidul delimita, în turnuri breslele supravegheau, poarta putea fi închisă; între cel dinăuntru și cel dinafară exista o diferență cât se poate de concretă. De 25 de ani, în același spațiu se întâmplă exact invers. Locul construit pentru a ține o etnie, cea a sașilor, aparte de a celorlalte din jurul său, se deschide pentru toate comunitățile etnice istorice din România. Ambasadoarea Germaniei în România, Angela Ganninger, a observat această răsturnare de sens în discursul de deschidere. Cetatea construită pentru protecția oamenilor poate oferi astăzi, spunea ea, un alt tip de protecție, aceea a „unor comunități diverse, deschise și dispuse la interacțiunea cu cei care caută dialogul și nu confruntarea”. Numai că ProEtnica n-a lăsat scena să poarte singură „povara dialogului”. Într-o sală a primăriei s-a vorbit despre sclavia romilor. Conferința organizată de Agenția Națională pentru Romi a readus în discuție aproape cinci secole de robie, Holocaustul romilor și felul în care memoria acestor traume intră – sau nu intră – în memoria majorității. Sociologul Adrian-Nicolae Furtună a spus-o într-o frază: „Ca să înțelegem partea aceasta de reconciliere, mai întâi trebuie să știm ce s-a întâmplat.” Simplă și incomodă, fiindcă nu poți cere reconciliere înaintea cunoașterii. Discuția a ajuns apoi la Muzeul Culturii și Istoriei Romilor, prevăzut prin lege, dar fără un spațiu fizic la trei ani de la adoptarea acesteia. Delia Grigore cerea aplicarea legii, iar Iulian Paraschiv, președintele Agenției Naționale pentru Romi, muta sensul viitorului muzeu dincolo de comunitatea romă: el trebuie să existe pentru toți. „Este o parte a istoriei noastre comune, romii sunt parte a națiunii române”, spunea el. Mi s-a părut important că o asemenea discuție se petrecea la același festival la care Roma Fest urca pe scenă. Într-un loc se vorbea despre sclavie și Holocaust, în celălalt se dansa. Nu era o contradicție în sensuri, era imaginea completă pe care rareori o acordăm unei minorități: dreptul de a-și purta și trauma, și bucuria, și trecutul, și prezentul. În alt spațiu al festivalului, un film al Uniunii Armenilor din România vorbea despre o altă formă de fragilitate. „Memory of the community – Gheorgheni și Frumoasa”, al regizoarei Armine Vosganian, îl aduce pe ecran pe cel care, la momentul filmării, era cel mai vârstnic și singurul vorbitor de limbă armeană din Harghita. Trecuse de 100 de ani. A murit la scurt timp după filmare. E greu să nu rămâi cu această imagine: există limbi vorbite de sute de milioane de oameni și există situații în care o limbă, într-un anumit loc, mai mai supraviețuiește printr-un singur om. Cât timp omul acela trăiește, limba mai respiră acolo prin cineva. După el, rămâne înregistrarea. Atunci filmul nu mai este doar film, iar arhiva nu mai este doar depozit, devine o formă de salvare. Tot istoria a intrat în festival prin expoziția „Punct de cotitură: 1526. Cezură și șansă”, prezentată în Biserica Mănăstirii. În 29 august se împlineau exact cinci secole de la Bătălia de la Mohács. Thomas Șindilariu, consilier de stat la Departamentul pentru Relații Interetnice, a scurtat distanța dintre 1526 și prezent într-o singură observație: fără acea bătălie, spunea el, biserica în care ne aflăm nu ar fi astăzi evanghelică, ci catolică. Dintr-odată, cei cinci sute de ani ajungeau până la ușă. Dintre toate comunitățile prezente în 2026, cea elenă a avut cea mai numeroasă participare: 300 (număr emblematic pentru greci) de participanți ai Uniunii Elene din România, veniți din mai multe comunități teritoriale. A existat însă și un fir care a legat cartea de scenă: înainte ca Piața Cetății să intre în ritmul Serii grecești, la Salonul Literar se vorbea despre Odiseu, la lansarea volumului „Întoarcerea lui Odiseu. Poem scenic în 3 acte flancate de prolog și epilog” (Simona Nicoleta Lazăr). Câteva ore mai târziu, Grecia nu mai era în carte, „năvălise” în piață, cu tot bagajul ei de ritm și frumusețe: ansambluri din Brăila, Prahova, Tulcea și București au pregătit drumul spre recitalul susținut de Alexia Țalavutis & Band. Volker Reiter a folosit atunci o expresie mai exactă decât „păstrarea identității”. A vorbit despre felul în care comunitatea „trăiește identitatea”. Între cele două formulări este o diferență: păstrezi ceva despre care te temi că se va pierde; trăiești ceva care încă îți aparține. Iar dacă e să reținem cele mai puternice expresii ale ediției din acest an, să amintim aici poate propoziția cu bătaia cea mai lungă dintre cele auzite la întâlnirea dedicată celor 25 de ani de ProEtnica, rostită de Maria Koreck (președinta Asociației Divers din Târgu Mureș): „Ideea, pentru următorii 25 de ani, este să nu trăim doar unii lângă alții, ci să învățăm să construim unii cu ceilalți”. A trăi unul lângă altul este o chestiune geografică; a construi împreună presupune să te intereseze dacă celălalt va mai fi acolo mâine. În vara aceasta, când festivalul a fost în pericol, minoritățile participante au făcut exact lucrul despre care se vorbea la masa rotundă: nu au stat unele lângă altele așteptând să vadă ce se întâmplă. Au pus umărul! Sfârșitul unui festival are întotdeauna ceva nedrept. În câteva ore se desface ceea ce a fost construit în zile și săptămâni. Costumele intră în bagaje, instrumentele în cutii, se fac ultimele fotografii, oamenii își caută autocarele, scena se golește. Cetatea își recapătă treptat ritmul obișnuit. Dar rămân și amintiri, speranțe și proiectul viitoarelor întâlniri. Putem vorbi de o dinamică a unui festival, care, chiar și atunci când mare că merge „uns, ca o mașinărie”, are o mare încărcătură umană, emoțională. În urma ProEtnica 2026 rămân cifrele și rămân oamenii: artiști, scriitori, realizatori de film, meșteșugari, voluntari, tehnicieni și toți cei care au făcut posibil un mecanism pe care spectatorul îl vede numai după ce a funcționat. Rămâne și imaginea celor 80 de ani dintre cel mai tânăr și cel mai vârstnic participant. Dar poate că lucrul cel mai important nu poate fi numărat. În mesajul rostit la finele festivalului, Volker Reiter vorbește despre pericolul unei lumi împărțite prea ușor între „noi” și „ceilalți”, între „cultura noastră și cultura lor”. Identitățile nu sunt recipiente închise. Se ating, se influențează, iar o întâlnire adevărată presupune să accepți că și tu poți ieși din ea puțin schimbat. Cred că acesta este lucrul care se vede cel mai bine după câteva zile petrecute în Cetate. În prima zi observi costumul. Apoi afli din ce localitate vine omul care îl poartă. Mai târziu îl întâlnești fără costum, la o masă, pe o stradă sau în public, aplaudând dansul altei comunități. Și, undeva pe parcurs, fără să poți spune exact când, „ei” încep să dispară. Rămân oamenii. Și toți devin „noi”. Citește și: Prima zi a Festivalului ProEtnica Sighișoara, ediția a XXII-a La începutul lunii iulie, ProEtnica 2026 era în pericol să nu mai aibă loc. La sfârșitul lui august, tocmai ediția amenințată a oferit una dintre cele mai limpezi explicații pentru existența festivalului: comunitățile au decis că locul în care se întâlnesc contează suficient de mult încât să-l apere împreună. „Omenia înseamnă mai mult decât bani”, spunea Volker Reiter, omul care a fondat ProEtnica acum 25 de ani și l-a făcut să existe un sfert de secol. De data aceasta, zidurile istorice ale Cetății n-au avut rolul de a ține oamenii departe de alți oameni, pentru că „oamenii au fost cei care au ținut porțile deschise”.