Румыния помогает модернизировать армию Молдовы: переход от советского наследия к стандартам НАТО

Armata Națională a fost creată la 3 septembrie 1991, la numai câteva zile după proclamarea independenței Republicii Moldova. Instituția nu a beneficiat însă de o perioadă liniștită de construcție. Invazia militară rusă din 1992 a obligat noul stat să-și apere integritatea teritorială înainte de a avea structuri militare consolidate, un corp de comandă stabil și o doctrină proprie. În anii următori, armata a rămas legată de infrastructura, tehnica și cultura organizațională sovietică, în timp ce subfinanțarea a transformat modernizarea într-un proces lent, fragmentar. Neutralitatea constituțională a fost adesea interpretată de forțele pro-ruse drept argument și motiv pentru neglijarea apărării. Rezultatul a fost menținerea unor capacități reduse, dificultăți în atragerea personalului profesionist și dependența de tehnică învechită. Abia după agresiunea rusă împotriva Ucrainei, securitatea a revenit în centrul politicilor publice. Strategia națională de apărare pentru 2024-2034 și programul său de implementare pentru 2026-2030 urmăresc adaptarea capacităților militare la amenințările actuale, dezvoltarea mobilității, supravegherii aeriene, comunicațiilor, logisticii și rezilienței instituționale. Este trecerea de la administrarea sărăciei la o planificare multianuală a apărării. În paralel, controlul civil democratic și transparența achizițiilor trebuie consolidate, pentru ca noile investiții să producă apărare reală, nu doar imagine publică sau rezultate conjuncturale. România, furnizor de expertiză În această transformare, România a jucat un rol strategic aparte. Proximitatea geografică, limba comună și compatibilitatea instituțională au permis o cooperare care depășește donațiile de echipamente. Acordul bilateral privind cooperarea militară, semnat în 2012, acoperă politica de apărare, instruirea, învățământul militar, schimbul de expertiză și dezvoltarea capabilităților. Bucureștiul a contribuit astfel la formarea unei noi generații de ofițeri moldoveni, familiarizați cu procedurile și cultura de comandă occidentală. Exercițiile „Scutul de Foc”, „Cetatea” și „Joint Combined Exchange Training” au transformat cooperarea într-o rutină operațională. Militarii nu învață doar să folosească armament, ci să planifice, să comunice și să acționeze împreună. JCET este organizat cu participare românească din 2009, iar stagiile desfășurate în România urmăresc inclusiv perfecționarea tacticilor de trecere a cursurilor de apă și sincronizarea unităților. Aceste activități cresc interoperabilitatea Armatei Naționale cu o armată membră NATO, fără să modifice neutralitatea Republicii Moldova. Sprijinul românesc are și o componentă materială. Importanța unor asemenea donații nu stă doar în valoarea lor, ci în înlocuirea treptată a echipamentului sovietic și în protejarea militarului individual. Investiția în oameni, cea mai durabilă contribuție Rolul României trebuie evaluat mai ales prin efectele pe termen lung. Echipamentele se uzează, însă ofițerii instruiți în academiile românești, procedurile comune și legăturile dintre statele-majore produc o schimbare instituțională greu de inversat. România oferă Republicii Moldova acces la experiența unei armate care a trecut ea însăși de la structurile Pactului de la Varșovia la standardele NATO și poate explica inclusiv greșelile, costurile și etapele acestei tranziții. Bucureștiul acționează și ca avocat al Chișinăului în formatele euroatlantice. România a sprijinit participarea Republicii Moldova la Reuniunile Miniștrilor Apărării din Europa de Sud-Est și contribuie la proiectele NATO destinate consolidării capacității de apărare. Această diplomație militară conectează un stat neutru la rețele de expertiză și cooperare esențiale pentru securitatea sa. Transformarea Armatei Naționale nu este încheiată. Persistă probleme de personal, finanțare, mentenanță și apărare aeriană. Totuși, direcția este clară. Vorbim o armată mai profesionistă, mai mobilă și mai interoperabilă. În acest sens, sprijinul românesc nu reprezintă doar solidaritate bilaterală, ci o investiție directă în stabilitatea spațiului dintre Prut și Nistru și, implicit, în securitatea frontierei estice a Europei.