Парфюмерия: объективные критерии оценки и влияние стойкости на повседневную жизнь

Cînd vine vorba despre parfumuri, despre descrierea și, mai ales, despre aprecierea lor, limbajul se află mereu în impas. Ne lipsesc termenii adecvați, imaginile potrivite, fiind mai mereu nevoiți să recurgem la translatări, la împrumuturi, la metafore și sinestezii pentru a descrie un fenomen care ne scapă printre degete și printre cuvinte. Dar dacă vrem măcar să aproximăm un discurs obiectiv, atunci trebuie să formulăm un set de criterii sau caracteristici care să fie recunoscute și apreciate la unison de o masă cît mai largă de consumatori și de „critici“ olfactivi. Astfel, cîțiva termeni apar adesea în descrierile, prezentările sau cronicile parfumurilor pe site-uri, bloguri, platforme sau reviste (online sau tipărite, cum este, de exemplu, Nez): complexitate, persistență (sau tenacitate), proiecție și siaj. Complexitatea unui parfum este foarte asemănătoare aceleia a unui bucăți muzicale, deși, spre deosebire de aceasta, presupune atît sincronie, cît și diacronie: dacă în intervalul unei bucăți muzicale, notele se succedă – sau se desfășoară – în timp, în cazul unui parfum, notele olfactive pot deopotrivă coexista, influențîndu-se reciproc. Cu cît sînt mai numeroase notele, cu cît se creează, pe parcursul evoluției parfumului pe piele, relații surprinzătoare între acestea – cu efecte la fel de surprinzătoare pentru cel care le percepe –, cu atît putem spune că un parfum este mai mult sau mai puțin complex. Echilibrarea notelor, armonizarea lor este dificilă, în aceasta stînd, de altfel, arta – sau talentul – parfumierilor. Unii preferă creații care aglomerează numeroase note, parfumuri baroce, parfumuri-catedrale, alții – minimaliști precum Edmond Roudnitska sau Jean-Claude Ellena – preferă compozițiile simple, purificate de orice zorzoane, care, cu puține note, sînt capabile să creeze impresii (emoții) cît mai puternice. Pentru Roudnitska, simplitatea este un ideal sau, cum o spune el însuși în Le parfum (PUF, 1996), „bastonul de mareșal al artistului, căci e nevoie de mult talent și de pricepere pentru a spune simplu lucruri subtile“. Proiecția, așa cum ne imaginăm, se referă la cît de departe de noi se simte parfumul cu care ne-am dat. Este o caracteristică tot mai întîlnită și mai apreciată în ultima vreme. Oamenii vor să-și marcheze teritoriul, vor să desfășoare în jurul lor, oriunde se duc, întregul calabalîc olfactiv. E ca și cum ți-ai instala cortul în fiecare loc în care te duci și ai mai pune și un steag în vîrful lui. Nu e suficient să-ți simți doar tu parfumul sau ca acesta să creeze o bulă olfactivă cu un perimetru restrîns, trebuie să arunci buzduganul și să-ți anunți venirea sau să-ți marchezi trecerea. Și dacă tot am amintit de trecere, intervine aici un alt termen al discuției, siajul (sillage), pe care Élisabeth de Feydeau, istoric și expert în parfumuri, îl definește ca fiind „amprenta olfactivă pe care o lasă o persoană în urma trecerii sale printr-un loc. Este, într-un fel, «foșnetul parfumat» al acelei persoane“ (Les Parfums. Histoire, anthologie, dictionnaire, Éditions Robert Laffont, 2011), pentru a completa cu următoarea remarcă: „Această prezență în absență stă la baza seducției“. O să revenim asupra acestei formulări după ce vom aminti și ultima fațetă a parfumurilor, care, alături de proiecție, este tot mai apreciată și mai cerută de consumatori: persistența. Formulată simplist și brutal, aceasta s-ar putea traduce astfel: dacă dai un ban (vorba vine, desigur, căci prețurile au sărit în aer), atunci măcar să te țină parfumul toată ziua – ba chiar și a doua zi. Și uite așa au început să aibă succes parfumurile-bombă, care se simt de la zeci de metri distanță (aceasta fiind proiecția, după cum bine ați înțeles) și care zăbovesc pe haine și pe piele ore în șir, ba chiar zile, cum spuneam. Aceste două caracteristici ale parfumurilor – persistența și proiecția –, cînd sînt duse la extrem, ne fac viața sufocantă și coexistența imposibilă, mai cu seama dacă suferim de alergii sau de o sensibilitate sporită la stimulii olfactivi. Îi acuzăm mereu de nesimțire pe cei care ne invadează spațiul personal, și poate că așa și este – la propriu și la figurat. La propriu, lucrurile se explică prin familiarizarea și obosirea simțului mirosului în urma expunerii la stimuli puternici și constanți. La propriu, înțelegeți și dumneavoastră… Poate că teroriștii olfactivi nu sesizează dimensiunea atacului, poate se gîndesc că, imaterial fiind, mirosul nu ocupă spațiu, nu te prinde la înghesuială, nu te împunge, nu te cotropește. Dar toți cei care am trecut printr-un astfel de asediu știm bine cît spațiu ne-a fost ocupat. Lăsînd rațiunile materiale și meschine deoparte – „dai un ban, atunci să merite“ –, în discuție mai intervine și un aspect metafizic, să-i spunem, sau existențial… sau, mai larg și mai generos, filozofic. Și aici revenim la formularea lui de Feydeau cu privire la siaj, care este o „prezență în absență“. Pentru că, în esență, asta vrea să fie sau să facă parfumul: să evoce un loc îndepărtat, exotic, amintirea unei persoane, a unui peisaj, să țină locul cuiva în absența sa, să umple un gol, să completeze o stare, să fie un supplément d’âme, misiune asumată, de pildă, de un brand precum Les Indémodables. Poate că parfumul, în ciuda evanescenței sale, este mai tenace cînd e vorba despre timp și ravagiile lui, persistînd mai mult și lăsînd un siaj stăruitor în urma trecerii noastre, chiar și după ce n-om mai fi. Și fără să vreau, gîndul îmi sare la un pasaj emoționant din romanul O viață măruntă de Hanya Yanagihara (traducere de Adriana Bădescu, Litera, 2015), în care parfumul persoanei dragi dispărute poate – cu greu, e adevărat – să mai păstreze ceva din prezența aceleia, în ciuda absenței sale definitive: „În seara aceea, înainte să se culce, intră în jumătatea de dressing a lui Willem, pe care încă n-a golit-o. Sînt aici cămășile lui, pe umerașe, puloverele, pe rafturi, și pantofii înșirați dedesubt. Ia cămașa de care are nevoie, una rubinie cu dungulițe galbene… […] Stă treaz în pat. Din cînd în cînd își înfundă nasul în gulerul cămășii, ca să simtă ce a mai rămas din mirosul lui Willem pe ea, dar, cu fiecare purtare, izul devine mai slab. E a patra cămașă a lui Willem pe care a folosit-o, și are mare grijă să-i păstreze mirosul. Primele trei, pe care le-a purtat luni de zile aproape în fiecare noapte, nu mai miros a Willem; acum miros a el, a Jude. Uneori încearcă să găsească mîngîiere în faptul că însuși mirosul lui e un dar de la Willem, dar niciodată mîngîierea asta nu e de durată. […] Colonia și ritualul cămășii: două elemente din eșafodajul, așa firav și fragil cum e, pe care a învățat să-l construiască ca să poată merge mai departe, să-și trăiască viața în continuare“.