Бывший офицер «Секретной полиции» Стана Добре, прозванная «Сатаной», руководила отделом 120, несмотря на несоответствие воинского звания требованиям должности

Supranumită „Satana“ acum, de către unii cercetători în arhivele Securității, Stana Dobre nu era, pentru aproape întregul deceniu nouă (și o parte a deceniului opt), doar singura femeie din Serviciul 120, era și singurul ofițer cu studii superioare făcute înainte de intrarea în Securitate. Posibil să fi fost și singura cu un nivel rezonabil de cunoaștere a unei limbi străine (franceză). În ciuda poreclei actuale, materialele din dosarul de cadre o arată drept o femeie atrăgătoare, cu o viață intimă complicată. Iar identificarea indicativelor ei din dosare (care conțin inițialele ofițerului) e un adevărat sport extrem: născută Dobre, a purtat numele de Albu de la intrarea în Securitate pînă în aprilie 1979 (cînd a divorțat), Dobre de la divorț pînă în septembrie 1980, cînd s-a recăsătorit și a devenit Creța, revenind apoi la Dobre începînd din mai 1987 (cînd a divorțat din nou). La fel ca majoritatea colegilor săi din această structură, Stana (fiica lui Ion și a Dobriței, n. 2.10.1947, în Muntenii-Buzău, jud. Ialomița) provenea din mediul rural, dintr-o familie săracă, fiind singurul dintre copii care și-a continuat studiile. Inițial, a absolvit Facultatea de Matematică (de trei ani) a Institutului Pedagogic, ceea ce i-a permis să devină profesoară de gimnaziu. Odată ajunsă la București, a terminat (în 1974) și Facultatea de Matematică de la Universitate, la fără frecvență. Între 1968 (cînd s-a căsătorit) și 1976 a predat în Sectorul Agricol Ilfov, la școli gimnaziale din Cernica și Buda (comuna Cornetu). Era membră de partid din 1967, iar în anii ’80 locuia pe Șoseaua Colentina. Spre deosebire de grosul angajaților Securității – pentru care a intra în poliția politică era cea mai sigură formă de mobilitate socială încă de la 18 ani –, Stana Dobre a fost recrutată „din cîmpul muncii“ și nu la inițiativa ei. Aparent, cel care „se ceruse“ la Securitate și pentru care se declanșaseră verificările prealabile era soțul ei din acea perioadă, Gheorghe Albu, inspector de personal la GEOMIN. Cei doi aveau împreună o fiică, născută în 1969. În final, Albu a fost considerat mai potrivit pentru recrutare în Miliție (unde a fost încadrat ca locotenent), în timp ce evaluarea Stanei s-a dovedit excepțională pentru Securitate. „Foarte bine dotată intelectual, cu o eficiență rezolutivă crescută, atît în planul sarcinilor concret-intuitive, cît și în cel al sarcinilor logic-abstracte. Memorează cu aceeași ușurință pe calea logică și [pe] cea mecanică“, scria în caracterizarea ei psihofiziologică din 1975, care nota și vederea și auzul „cu valori excepționale“. Era mică de înălțime (1,62 m) și, la cele 51,5 kg ale ei, anemică, evaluarea concluzionînd că „Poate fi încadrată ofițer, dar va face tratament antianemic și cu săruri de calciu, magneziu”. Stana Albu a fost angajată la serviciul Artă-cultură al Securității București (în colectivul care se ocupa de artele performative și plastice), în 1976, cu gradul de locotenent, fără a fi trecut prin Școala de ofițeri. E posibil ca preferința „organelor“ pentru Stana și nu pentru Gheorghe Albu să fi contribuit la eșecul căsniciei, cert e că divorțul a intervenit după un scandal de moravuri: soțul Stanei a intrat într-o relație cu o plutonieră de Miliție, părăsind domiciliul conjugal și mutîndu-se la noua iubită. Situația a degenerat – Albu a și agresat-o fizic pe Stana și, asta adăugîndu-se la relația „neprincipială“ cu o colegă, bărbatul a fost dat afară din Miliție. Divorțul care a urmat a presupus și faptul că fiica celor doi a rămas cu tatăl. La un an după despărțirea oficială, fosta soacră, Ecaterina Albu, a început să trimită denunțuri la Securitate, culminînd, în 1980, cu o scrisoare adresată conducerii Ministerului de Interne, în care invoca nedreptatea la adresa fiului ei. Conform scrisorii, nu doar că Stana era cea care avusese legături adulterine, iar Albu doar „răspunsese“ la ele, ci și intrase în relații amoroase cu informatori din legătura ei și-l „ajutase“ pe actorul Victor Mavrodineanu să plece în Occident, de unde refuzase întoarcerea. (După cum se vede, raporturile dintre foștii soți erau proaste, ceea ce, conform documentelor, se reflecta și în dificultățile Stanei de a se vedea cu propria fiică.) După primele denunțuri, șeful Stanei Dobre, colonelul Ioan Georgescu, făcuse o cercetare disciplinară, din care reieșise că spusele Ecaterinei Albu erau calomnii (printre altele, invocata aventură extraconjugală a locotenentei avusese loc după ce soțul o părăsise), însă conducerea Securității a decis să reia investigațiile (suspectîndu-l, în paralel, pe Georgescu de mușamalizare). Noua anchetă internă revela faptul că, în acea perioadă, Stana avea o relație cu alt ofițer de Securitate, Petru Creța, coleg de serviciu cu ea și cu șapte ani mai tînăr (Stana avea 33 de ani, iar Creța, 25), ceea ce, în ochii șefilor din minister, „demonstrează în plus că locotenentul Dobre Stana are concepții nesănătoase cu privire la normele de conduită morală“. Stana a fost trecută, preventiv, pe linie moartă și la muncă de birou – „În scopul prevenirii unor comentarii și interpretări, încă din primele luni ale anului 1980, întreaga rețea informativă masculină a fost luată din legătura sa și dată unui rezident experimentat“ (a se nota că era vorba despre singura femeie, și încă una tînără, din Serviciul 120, iar rețeaua era majoritar masculină – practic, în cazul ei și în contextul misogin al perioadei, acuzațiile cu nuanțe sexuale erau un risc profesional). Dosarul a fost închis fără consecințe după numeroase declarații și suplimente de declarații ale Stanei, verificarea rețelei de informatori și a cazului lui Mavrodineanu (căruia nu ea îi dăduse avizul pozitiv pentru pașaport). Petru Creța (care era fiul unui fost ofițer MI) a dat și el declarații în care afirma caracterul „moral“ al relației cu Stana, animată de intenția căsătoriei. Foarte probabil că mariajul nu s-ar fi perfectat cu o asemenea viteză (în toamna lui 1980) dacă n-ar fi existat amenințarea pusă de anchetă la adresa carierei Stanei (și a colonelului Georgescu). Pentru a evita conflictul de interese, Petru Creța s-a transferat la serviciul Investigații al SMB. Cei doi au divorțat în 1987, cînd deja trăiau separat de un an de zile. Partajul a presupus ca Stana să rămînă în locuința conjugală și să păstreze, printre altele, un tablou de Sabin Bălașa, iar Petru Creța, o combină muzicală occidentală. Judecătorul care a pronunțat desfacerea căsătoriei era fostul coleg al Stanei, Haralambie Voicilaș. După cercetarea din 1980 (și posibil în legătură cu acest incident), cîndva, la începutul deceniului nouă, Stana a trecut de la colectivul 123 la colectivul 122 (sectorul literar și editorial), al cărei șefă era în 1984. Nu e deloc clar de ce, în primăvara lui 1985, la plecarea lui Vasile Măierean (prima opțiune după pensionarea colonelului Georgescu), Stana (pe atunci) Creța a fost preferată pentru preluarea conducerii Serviciului 120. Avea doar gradul de căpitan, postul era normat pentru a fi ocupat de cineva cu gradul de colonel (deși Măierean însuși a devenit șef al Serviciului Artă-cultură pe cînd era maior), iar mulți dintre subalterni (toți, bărbați) îi erau superiori în grad – și, totuși, în urma avansării Stanei, aveau un salariu mai mic decît al ei (în 1987, trei dintre ceilalți opt ofițeri de la 120, Marin Sterian, Ștefan Budecă și Onițiu Oprișor, erau locotenent-colonei). Raportat la procentul aparent de surse feminine, disproporționat de multe note informative recepționate de Stana în prima parte a deceniului nouă (așa cum le-am identificat în dosare) aparțineau unor femei. E posibil ca superiorii ierarhici nu doar să fi dorit să exploateze presupus mai bunele relații dezvoltate de informatoare cu ofițeri-femei (e și motivul pentru care Serviciul 120 era în perpetuă căutare de rezidente care să coordoneze „rețeaua feminină“), ci și s-o protejeze pe Stana de posibile episoade ca cel din 1980. Pe lîngă inteligență, Stana avea în mod real aptitudini administrative și de inter-relaționare cu colegii, nu era pe final de carieră, iar în 1985 Serviciul 120 se confrunta cu eliberarea, consecutivă, a două funcții de conducere (colonelul Vasile Matei, șeful colectivului 123, a trecut și el în rezervă, fiind înlocuit de Marin Sterian). E posibil să se fi dovedit și că metodele de abordare ale cuiva transferat de la conducerea altui serviciu (cum era cazul cu Măierean) nu erau cele mai adecvate („mandatul“ predecesorului imediat al Stanei nefiind unul glorios), iar „rezervorul“ de cadre dinafara Serviciului 120 cu experiență în cultură să fi secat. Cert e că, după un an de probe, Stana Dobre a devenit, și a rămas pînă la Revoluție, șefa Serviciului Artă-cultură de la SMB. Percepțiile față de Stana Dobre (în epocă și la începutul anilor ’90) par să depindă, uneori, de genul interlocutorului, tipul interacțiunii și preconcepțiile vorbitorului. În 1978, Stana (pe atunci) Albu era responsabilă de Teatrul Giulești și i-a „«prelucrat» […] de ne-a zăpăcit“ pe participanții la turneul din Germania cu Năpasta. Actriței Dorina Lazăr, care-o juca pe Anca și căreia i-a făcut pregătirea contrainformativă, în timp ce vorbeau „de toate, de modă, de roluri“ într-o infinită plimbare prin parcul Cișmigiu, i-a părut „o persoană drăguță și civilizată“. O angajată a Bibliotecii Centrale de Stat din deceniul nouă (probabil, din perioada cînd Stana conducea colectivul 122) și-o amintește (fără a fi avut vreodată un contact direct cu ea) ca mică, ternă, cu părul permanent și fără culoare, prost și „securistic“ îmbrăcată. Muzicianul Dan Creimerman, care a avut o audiență cu ea, la sediul Securității din str. Eforie, în urma unui refuz de pașaport (și-și amintește bine faptul că avea un grad inferior celorlalți ofițeri), o considera „Foarte amabilă și înțelegătoare, pentru că în urma audienței mi-a fost ridicată interdicția de călătorie și am putut să plec în contract“. Ziaristului Mirel Curea, care a cunoscut-o prin anii 2000, i s-a părut o fostă frumusețe, foarte deschisă în a vorbi despre activitatea Securității și oarecum suferindă (Stana Dobre a murit în 2006, la 59 de ani, probabil de cancer). Conform lui Curea, Stana Dobre i-a relatat că, în unele cazuri, în funcție de simpatii, scria note-raport atribuite unor surse care nu le dăduseră și că aplica niște criterii etice proprii și selective în felul în care alcătuia dosarele. Astfel de intervenții sînt vizibile în modul în care Stana Dobre a închis și certificat unele dosare imediat după Revoluție, eliminînd documente în funcție de principii legate de titular numai de ea știute (și, în realitate, de acolo i se și trage porecla de Satana printre angajații CNSAS; dintre materialele citate în această carte, dosarul de rețea al Adinei Cezar – sursa „Corina“ –, certificat de Stana, poartă posibile urme ale unei manipulări prin îndepărtarea de documente). Fragment din volumul Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport, în curs de apariție la Corint. Iulia POPOVICI este doctor în teatru, critic și cercetător în artele spectacolului și expert în legislație și politici culturale. A publicat cărți și articole despre apariția și economia artelor spectacolului independente în România și Europa de Est și despre teatrul românesc în ultimele decenii ale comunismului. Preocupările ei actuale sînt legate de Securitatea ca „istoric al artelor“, producția culturală în România socialistă, metamorfozele teatrului politic și impactul măsurilor economice în sectorul cultural. Volum recent: Actorul ca minerul. Ratările tranziției în teatru (Editura Universității „Lucian Blaga“, Sibiu, 2024).