Вилла в Милане, где жил автор «Обрученных», открыта как музей памяти АLESSАНДРО МАНЗОНИ

O incursiune livrescă Imobilul care se înalță pe via Gerolamo Morone la numărul 1, lângă cartierul modei de la Milano, cuprinde între contururile sale de secol XVIII o parte din biografia unui om a cărui vocație, însoțită de curaj, a produs una dintre cele mai renumite opere ale literaturii italiene. Muzeul înființat aici reprezintă cel mai autentic și profund omagiu adus celebrului autor milanez Alessandro Manzoni. Cumpărată în 1813, vasta clădire cu trei niveluri avea să îi devină casă pentru următorii 60 de ani. Din tihna curții interioare se țese un genius loci care pătrunde în toate ungherele acestui cămin căruia simplitatea nu îi răpește nimic din eleganță. Pe parcursul unei vizite ce include aproape toate încăperile, un excelent ghid relatează, detaliat, principalele evenimente din viața ilustrului proprietar, descriind amicițiile și căsniciile, dureroasele pierderi suferite, precum și circumstanțele istorice și sociale care au influențat major soarta celui mai renumit roman al său, Logodnicii. Cronica se vede întregită de o colecție generoasă de obiecte personale, portrete, litografii și ilustrații, unele exponate subliniind relația pe care scriitorul a dezvoltat-o, încă de la început, cu această locuință. Astfel, un pasaj dintr-o scrisoare datată 9 februarie 1814 redă o mărturisire relevantă: „Am cumpărat o casă cu o grădină mare, cu o suprafață sub o zecime de acru. Am plantat arbori de gumă dulce, salcâm japonez, tuia și brazi care, dacă o să trăiesc suficient de mult, într-o bună zi poate vor intra pe fereastră ca să-mi dea bună ziua...” (trad. m.) Latura sa de botanist reprezintă una dintre trăsăturile pe care muzeul le descrie pe larg, prezentând o listă a arborilor plantați și precizând, printre altele, că pasajul care descrie, în roman, via lui Renzo, unul dintre protagoniști, relevă profunzimea cunoștințelor lui Manzoni în acest domeniu. Atrag atenția, în egală măsură, informațiile privind moșia de familie de la Brusuglio, sat din apropierea orașului Milano. Pe acest domeniu, moștenit de la mama sa, scriitorul a conceput și revizuit multe dintre operele sale, inclusiv Logodnicii. O sală dedicată portretelor îi întâmpină pe vizitatori cu o imagine care le provoacă o inevitabilă uimire. Un portret romantic, care după toate aparențele îl înfățișează pe lordul Byron, redă, în fapt, chipul lui Manzoni la 20 de ani, surprins de un pictor anonim. Confuzia produsă de asemănarea frapantă – asigură ghidul – nu a ocolit pe nimeni. Dintr-un alt cadru privește, de sub masca amară a senectuții, un alt bărbat. Este tot Manzoni, aproape de capătul unei vieți în care gloria, aflată devreme, a parcurs, cu indiferență, un drum presărat de tragedii. Căci acest cămin încă mângâiat de freamătul familial a văzut moartea celor două soții ale sale. De asemenea, 8 dintre cei 10 copii au murit înaintea scriitorului, iubitor pater familias însuflețit de dorința de a-și vedea urmașii bucurându-se de copilăria care lui, în anumită măsură, îi fusese refuzată. Chipurile unora dintre ei apar într-un portret de grup. Se distinge, în același context, o statuetă înfățișându-l pe juristul, economistul și politicianul Cesare Beccaria (1738–1794), bunicul matern al scriitorului. Potrivit Encyclopædia Britannica, Beccaria a marcat istoria justiției penale, publicând, în 1764, tratatul „Despre infracțiuni și pedepse” (Dei delitti e delle pene). Considerat cel mai important material despre justiția penală, acest text continuă să fie consultat și astăzi. Muzeul consemnează, de asemenea, dispariția, la 42 de ani, a Enrichettei Blondel, prima soție a lui Manzoni. El avea să înceapă poemul Crăciunul din 1833, text neterminat exprimând durerea provocată de moartea petrecută în ziua Nașterii Domnului. Se cuvine a menționa că sub influența acestei prime partenere, născute într-o familie calvinistă, dar convertite la catolicism, autorul însuși a trăit o profundă reînnoire a credinței catolice de care se îndepărtase în adolescență. De altfel, deasupra patului din dormitorul mobilat sumar se remarcă prezența unui crucifix. În acest pat s-a stins, la 88 de ani, la câteva luni după un grav accident în urma căruia dezvoltase un hematom subdural. Al doilea protagonist al muzeului de pe via Morone este, fără îndoială, romanul Logodnicii. Viața sa palpită în trupul locuinței și își câștigă, cu tandrețe, locul în percepția și mintea vizitatorului. Informațiile despre el abundă, instituția expunând câteva ediții rare, dintre care cea tipărită de G. P. Pozzolini, la Livorno, în 1827, anul ediției princeps, și cea din 1840, publicată la Milano. Vizitatorul are, de asemenea, acces la unele dintre numeroasele ilustrații și litografii care au popularizat textul. Această coordonată vizuală a ocupat un rol relevant în difuzarea cărții, în secolul care a cunoscut un colosal succes al literaturii ilustrate. Muzeul găzduiește seria de litografii semnată de pictorul și gravorul Gallo Gallina (1778–1837), faimoasă pentru acuratețea reprezentării interioarelor și a tradițiilor tipice secolului al XVII-lea. Se cuvine menționat, de asemenea, că în vederea pregătirii ediției din 1840, supranumite Quarantana, Manzoni a colaborat cu pictorul și litograful Francesco Gonin (1808 – 1889) pentru elaborarea amplei serii de ilustrații, care avea să devină cea mai cunoscută. Unul dintre evenimentele romanului, asupra căruia atenția curatorilor s-a îndreptat în mod particular, este epidemia de ciumă bubonică care a lovit orașul Milano în jurul anului 1630. Dintre personajele asociate tragediei se remarcă i monatti, groparii însărcinați cu transportarea și înhumarea numeroaselor victime. Figuri sumbre, desprinse dintr-o realitate căreia ficțiunea lui Manzoni i-a extras atât de convingător esența, i monatti ocupă unul dintre cele mai vizibile roluri în ilustrațiile expuse. Două astfel de imagini se disting. Prima este o acuarelă semnată de pictorul Gaetano Previati (1852 – 1920) pentru ediția din 1900 a romanului. El a realizat peste 280 de desene pentru această ediție. Încovoiate sub povara unui trup mort, de o goliciune mai anihilantă decât însăși pecetea morții, două siluete tragice coboară pe treptele unui locuințe. Proiectându-se pe zidul pe lângă care trec, umbrele acestor gropari ai ciumei și cea a cadavrului formează o volum amorf topit în substanța unei fantasme coșmarești. Din viziunea simbolistă a lui Previati se naște o imagine atât de grăitoare, încât alungă, pentru o clipă, fondul naturalist al scenei evocate. Valoarea estetică a celei de a doua ilustrații ce reflectă magnitudinea epidemiei din secolul al XVII-lea se găsește la o distanță abisală de cea a lucrării lui Previati. Dar nu această realitate merită consemnată, ci relevanța ilustrației pentru redarea, fie și superficială, a unui moment tulburător imaginat de Manzoni în capitolul XXXIV. Pictura „Despărțirea de Cecilia” (L’Addio a Cecilia), realizată de Carlo Belgioioso în 1857, aduce în fața spectatorului scena în care o mamă îndoliată îi încredințează groparului, cu infinită grijă, trupul fiicei sale, îmbrăcat în alb. Înainte ca il monatto să îl așeze în căruța ciumei, ea rostește: „Adio, Cecilia! Odihnește-te în pace! În seara asta vom veni și noi ca să fim împreună pentru totdeauna.” O altă coordonată esențială a romanului Logodnicii este transformarea lingvistică majoră pe care a suferit-o între 1827 și 1840. Explicată pe larg de curatori și de ghid, ea s-a produs în urma deciziei autorului de a întreprinde un proces de modificare a limbii utilizate în textul original, având drept obiectiv înlocuirea termenilor regionali și arhaici cu cei ai dialectului florentin contemporan. Manzoni a trăit, pentru un timp, la Florența, studiindu-l in vivo. Trebuie subliniat că prin demersul său a contribuit la geneza formării unei limbi italiene comune, cu două decenii înainte de unificarea Italiei. De altfel, tot el avea să elaboreze, mult mai târziu, raportul „Despre unitatea limbii și mijloacele de difuzare a acesteia”, în care continua să pledeze pentru folosirea limbii italiene florentine ca limbă națională. De la biroul auster aflat în camera de lucru în care se distinge prezența bibliotecii, cu cele aproximativ 3000 de volume ale sale, la sălile care prezintă articole și obiecte precum mantia, pălăria și bastonul scriitorului, la vitrinele în spatele cărora odihnește cartea care a trezit admirația și afecțiunea unui întreg popor, casa lui Alessandro Manzoni nu cunoaște răceala muzeală a instituției. Ea poartă suflul unui spirit și al libertății unui condei pe care goana secolelor nu îl poate alunga. Fațada de o armonie sublimă privește spre piazza Belgioioso prin care oamenii bătrânului Mediolanum trec, urmând alte căi și alți profeți... ___________________ Notă bibliografică: