Второй том журнала «Теория 143» призывает к критическому переосмыслению Маркса в эпоху упрощенных идеологий

Întrebat, într-un interviu publicat în Eurozine, dacă internetul marchează o revenire la o abordare a ideologiei de tip bottom-up, Michael Freeden, profesor de științe politice la Universitatea din Oxford, răspunde că, în parte, da. Mediul online generează o multitudine de discursuri cu o componentă politico-ideologică, însă ele rămîn fragmentare, au principii reduse, decontextualizate și sînt lipsite de o coerență reală în structura lor internă. Freeden numește acest tip de discurs fast-food ideology. Termenul propus poate fi extins întregului spectru politic, descriind modul în care idei sau concepte complexe circulă astăzi pe rețelele sociale, sînt popularizate și, inevitabil, simplificate. Fie că ne raportăm la discursurile dreptei radicale, la panica creată în jurul fenomenului „woke“ (pentru o analiză pertinentă, vezi Panica woke. Anatomia unei ofensive reacționare de Margot Mahoudeau, publicat la Editura Tact anul acesta, în traducerea Alinei Șerban) sau la interesul reînnoit pentru marxismul ortodox, ideile sînt adesea preluate de-a gata și ajung să circule fără un efort critic de înțelegere. În acest context, apariția la Editura Tact, în această primăvară, a celui de-al doilea volum – editat de Mihnea Bâlici, Dragoș Bucur, Emanuel Lupașcu și Mihai Țapu – al revistei Teorie 143, (Re)citindu-l pe Marx, amintește importanța de a ne reîntoarce la acei „fondatori de discursivitate“, pentru a înțelege miza unei relecturi critice în prezent și pentru a evita locurile comune. Efortul colectiv al tinerilor cercetători de la Cluj, reuniți în jurul grupării Teorie 143 (un cerc de teorie început în 2023 de doctoranzi ai Facultății de Litere din cadrul UBB), de a se întîlni periodic, timp de un semestru, pentru a discuta lucrările lui Marx, se concretizează în acest volum în care dinamica vie și antrenantă a dezbaterilor avute se resimte în contribuțiile cuprinse aici. Trebuie clarificate încă de la început cîteva aspecte pentru a înțelege importanța unui astfel de proiect. În primul rînd, lectura propusă nu rămîne cantonată exclusiv în textele lui Marx. Aspect ce ar fi fost, de altfel, improbabil, de vreme ce majoritatea eseurilor tratează fenomene socio-economice, politice sau culturale actuale. Marx este punctul de plecare al discuției, însă dialogul se extinde constant către autori care își dezvoltă teoriile în interiorul sau în proximitatea tradiției marxiste. Putem vorbi, așadar, despre o dublă (re)lectură critică a lui Marx: volumul propune, în tandem, o revenire la textele fondatoare, dar și o lectură critică a modului în care acestea continuă să fie reinterpretate de gînditori contemporani. Mai mult, autorii sînt tineri cercetători proveniți din medii academice diverse; de la filologie, filozofie sau sociologie pînă la studii de securitate cibernetică sau politehnică. Diversitatea background-urilor academice evidențiază importanța dialogului între domenii de cercetare diferite. Într-un context în care o astfel de colaborare rămîne încă insuficient valorizată, proiectul atrage atenția asupra potențialului ei intelectual. Cred că, mai ales în cazul studiilor literare, aflate astăzi într-un moment de reevaluare a propriilor metode și obiecte de cercetare, un asemenea dialog interdisciplinar poate deveni esențial pentru reinventarea lor. Pentru Foucault, Marx este un fondator de discursivitate. Ce înseamnă asta? Spre deosebire de întemeietorii unei științe – care stabilesc metode ce pot fi dezvoltate independent de textele lor: nu trebuie să revii la Newton pentru a formula o nouă teorie a gravitației deoarece validitatea ei este stabilită deja de regulile interne ale fizicii – un fondator de discursivitate creează un cîmp de reflecție care rămîne permanent legat de textele sale. Altfel spus, un autor precum Marx nu oferă doar un sistem teoretic, ci face posibilă apariția unui număr nelimitat de interpretări, dezvoltări și contradicții, prin care revenirea și reevaluarea textelor fondatoare constituie o condiție necesară pentru producerea de noi discursuri. În schimb, pentru Althusser, Marx este întemeietorul unei științe (materialismul istoric) – teză formulată în Pour Marx și Lire le Capital (1965), reunite în limba română, alături de texte din Lénine et la philosophie, în volumul Citindu-l pe Marx – pentru că, „începînd din 1845, Marx rupe radical cu orice teorie care pune la baza istoriei și politicii esența omului“. Cum face asta? Printr-un antiumanism teoretic caracterizat de înlocuirea „vechiului cuplu individ-esență umană“. Pe scurt, dacă filozofi precum Locke, Rousseau sau Feuerbach porneau de la individ și prin el explicau societatea, la Marx traseul e invers: individul este explicat pornind de la structurile economice și sociale. Distincția este cu atît mai interesantă cu cît conceptul foucauldian de „fondator de discursivitate“ este citit într-o anumită măsură și ca o repoziționare critică față de lectura althusseriană a lui Marx. Dar ce ne poate spune această divergență despre abordarea doctoranzilor de la Cluj? Am vrut să insist asupra acestei distincții pentru că volumul colectiv își revendică explicit nu doar titlul, ci și direcția conceptuală, pornind de la ideea că „«tăietura epistemologică» produsă de Marx trebuie mereu repusă în discuție în funcție de condițiile economice, sociale și istorice în continuă schimbare, tocmai pentru a evita căderea în dogmatism“. Mai mult, semnatarii prefeței afirmă că „antiumanismul althusserian ar putea fi reactivat ca principiu de primă necesitate. Nu ca program dogmatic, ci ca practică teoretică aptă să interogheze mecanismele mediate sau nemijlocite ale capitalului“. Chiar dacă își revendică genealogia althusseriană, autorii nu urmăresc reactivarea unui marxism dogmatic. Marx devine un nod într-o rețea mai amplă, iar relația pe care autorii o stabilesc cu textele fondatoare constă într-un dialog deschis și productiv cu problemele prezentului, generînd noi interpretări și direcții de reflecție. În acest sens, eseul lui Alin Răuțoiu devine deosebit de relevant, deoarece formulează, aproape programatic, una dintre mizele întregului volum: „motivele pentru care Marx și marxismul au fost dezgropate în ultimele două decenii […] [țin de] triumful repetat al capitalului asupra oricărui alt proiect emancipator“ (afirmație ce rezonează inevitabil cu „realismul capitalist“ al lui Mark Fisher). Tocmai de aceea, autorul susține că simpla reluare a conceptelor marxiste nu mai este suficientă. Într-un context în care „discursurile de stînga suferă o «platformizare» accelerată“ este necesară o strategie autoreflexivă care aplică marxismului însuși metoda materialismului istoric, urmărind modul în care conceptele sale au fost reinterpretate și transformate, pentru a le reactualiza ca instrumente de articulare a unei practici emancipatoare. Așadar, în parte, demersul – recitirea critică a lui Marx prin revenirea la textele sale fondatoare, pentru a genera noi interpretări în raport cu problemele contemporaneității – pare să confirme conceptualizarea sau definiția foucauldiană a lui Marx drept „fondator de discursivitate“. Deși eseurile nu cer o lectură cronologică, ordinea lor răspunde unei logici editoriale. Mă voi opri asupra cîtorva dintre ele, în limita spațiului disponibil, pentru a încerca să ofer o perspectivă de ansamblu. Nu întîmplător, volumul se deschide cu textul semnat de Enikő Vincze, care pornește de la afirmația din Manifestul lui Marx și Engels potrivit căreia „burghezia își creează o lume după chipul și asemănarea sa“. Eseul fixează una dintre ideile care va traversa întreaga carte: departe de a fi un sistem rigid, capitalismul reușește să se schimbe structural și să se adapteze permanent pentru a-și asigura supraviețuirea, dat fiind faptul că, astăzi, „capitalismul a intrat într-o nouă fază a imperialismului“ (ceea ce amintește de ideea lui Michael Hardt și Antonio Negri, din Imperiu, unde o rețea globală formată din corporații multinaționale, FMI, Banca Mondială etc. organizează și reproduc capitalismul). În ciuda crizelor financiare sau a pandemiei, statul intervine pentru a susține marile companii și a stabiliza sistemul capitalist (v. și Giorgian Guțoiu, De la piața liberă la etatism economic). Eseul lui Dan Nădășan intră în dialog cu cel semnat de Alex Stan. În ce ar consta abstracția la Marx? Pe scurt, o modalitate simplă de a o explica și exemplifica totodată ar fi să ne gîndim la formulări frecvente precum „economia se reglează“, „piețele cer reforme“, „banii lucrează“ etc. În toate aceste cazuri, „piața“, „economia“ sau „capitalul“ apar ca subiecți autonomi, iar relațiile sociale ca mecanisme impersonale, deși ele sînt generate de activitatea umană. Ambii autori sînt preocupați de tema abstracției la Marx, însă, în timp ce Nădășan propune o lectură filozofică și urmărește felul în care „forma marfă“ organizează experiența socială ca o „logică transcendentală“, Stan oferă o analiză mai aplicată, arătînd cum „abstracțiile reale“ (banii și capitalul, deși sînt abstracții, au efecte concrete) structurează efectiv raporturile sociale din capitalism. Pe scurt, specificul capitalismului contemporan constă în dominația prin abstracții, astăzi poate mai mult decît oricînd (mai ales în contextul digitalizării). Din această perspectivă, trimiterea subtilă a lui Nădășan la Manifestul Comunist („totul se risipește ca fumul“), în finalul eseului, devine sugestivă: ea propune întoarcerea la un Marx al „abstracțiilor fantomatice și al aparițiilor monstruoase“, preocupat să chestioneze tocmai ceea ce capitalismul face să pară firesc și inevitabil. „Stînga românească de platformă“, semnat de Emanuel Lupașcu și Octav Ojog, este unul dintre cele mai ample și solide eseuri ale volumului. Pornind de la mutațiile stîngii independente – concept formulat de Alex Cistelecan în De la stînga la stînga, volum pe care autorii îl revendică explicit, inclusiv în articolul „Stînga de platformă. Studiu de caz: Comunism științific“, apărut în cel mai recent număr din Z9Magazine drept „reper analitic“ și „punct de pornire“ al propriei investigații – eseul reactualizează o parte din diagnosticul lui Cistelecan prin integrarea transformărilor produse de noul context al infrastructurilor digitale. Ceea ce atrage atenția este taxonomia propusă de autori, construită dintr-o perspectivă materialistă, întrucît clasificarea pornește de la criterii materiale și produce, în final, o tipologie ideologică (ceea ce reflectă premisa materialistă a analizei: orientările ideologice nu sînt niciodată autonome, ci rămîn expresii ale unor poziționări socio-economice și pornesc de la trei întrebări: cine sînt actorii sociali (configurația de clasă), care este raportul lor cu capitalul și cum este organizat grupul (infrastructura de clasă). Relativ didactică, această taxonomie facilitează diferențierea și identificarea posibilelor puncte de convergență dintre principalele direcții ale stîngii de pe platformele digitale, pe care autorii le împart în: stînga liberal-identitară (centrată pe recunoaștere și incluziune; analiza raporturilor de clasă trece în plan secund; compatibilă cu logica capitalismului), stînga radicală marxist-leninistă (doctrinară și marginală prin refuzul adaptării la logica platformelor) și stînga social-democrată (moderată, nu urmărește depășirea capitalismului, ci reformarea lui prin redistribuire). Însă taxonomia reprezintă doar unul dintre instrumentele analitice ale eseului. Miza mai largă constă în analiza unui fenomen specific spațiului românesc: emergența unei stîngi de platformă în absența unei stîngi politice organizate, spre deosebire de alte state, unde actorii digitali au apărut ca extensii ale unor partide sau mișcări sociale deja consolidate. Putem spune că observația lui Alex Cistelecan rămîne valabilă – stînga independentă continuă, chiar și după reconfigurarea sa în spațiul digital, să ocupe o poziție de avangardă; și nu pentru că ar fi „prea avansată“, ci pentru că, evident, există încă un decalaj semnificativ între stînga independentă și nivelul conștiinței politice din societate. Nu sînt de ignorat nici eseurile semnate de Ștefan Simion, Alexandru Oprișor sau Ana-Maria Stănescu, dedicate unor teme precum jocurile video, educația sau postumanismul. Diferența față de eseurile discutate anterior nu ține atît de registru – întregul volum își asumă consecvent un discurs academic –, cît de amploarea și de miza intervențiilor. Mai scurte și mai concentrate, ele ancorează discursul teoretic în obiecte de analiză mai concrete și oferă volumului un ritm mai echilibrat (motiv pentru care cred că poziționarea lor între eseurile mai ample ar fi dinamizat și mai mult ritmul lecturii). Registrul academic rămîne atît principalul atu, cît și o limită: dacă, pe de-o parte, oferă analize solide și susținute bibliografic, pe de altă parte, riscă să rămînă accesibile doar unui public familiarizat cu principalele dezbateri marxiste. De asemenea, avînd în vedere preocuparea pentru capitalism și diversele forme de dominație, am simțit absența unui eseu dedicat raporturilor dintre gen și capital, care ar fi completat firesc ansamblul tematic. Publicarea celui de-al doilea volum al revistei Teorie 143 la Tact oferă proiectului nu doar vizibilitate, ci și cadrul instituțional necesar consolidării unui discurs solid și bine articulat, adus la zi, de orientare marxistă care, într-un mediu dominat de ideologii fast-food, reamintește importanța și sensul revenirii în mod critic la textele fondatoare. Pentru că, în final, așa cum spunea Althusser, îi datorăm lui Marx „pînă și posibilitatea de a vedea scăpările, lacunele, omisiunile sale: […] căci, reluîndu-le, noi nu facem decît să reluăm un discurs pe care moartea l-a întrerupt“.