Певица Лариса Карлугеа: «Если не езжу в деревню, у меня не хватит сил петь»

Larisa Cârlugea: „Dacă nu m-aș duce la țară, n-aș mai avea putere să cânt, n-aș mai avea imaginație” În povestea Larisei Cârlugea, satul nu este doar decor, ci locul în care cântecul prinde viață, iar emoția capătă sens. Acolo, departe de luminile scenei, artista își regăsește liniștea și se bucură de lucrurile simple. Articol de Bianca Iliescu, 24 August 2026, 18:00 Originară din Gorj, Larisa Cârlugea și-a început drumul muzical încă din copilărie, la Clubul Elevilor din Rovinari, înainte de a se îndrepta definitiv spre cântecul popular. A trecut prin numeroase concursuri și festivaluri, iar printre distincțiile obținute se numără și trofeul Festivalului Internațional „Cântecul de Dragoste de-a lungul Dunării”, de la Brăila. Invitată în emisisiunea „Lada de zestre”, realizată de Lorena Nechifor Oltean, Larisa Cârlugea povestește că, deși a crescut la oraș, satul a rămas pentru ea un loc din care își ia energia și imaginația. „Inima mea vibrează la țară pentru totdeauna. Am fost crescută la bloc, din păcate. (...) Vacanțele le petreceam la țară, dar cea mai mare parte a timpului eram la bloc. Eu și acum sunt atât de fascinată de tot ce se întâmplă acolo și cred că, dacă nu m-aș duce la țară, n-aș mai avea putere să cânt, n-aș mai avea imaginație.” Artista mărturisește că întoarcerea la bunici o scoate, pentru o vreme, din ritmul scenei și o așază din nou într-o lume în care nu mai trebuie să joace niciun rol. „Eu sunt «lătăreața» satului, toată lumea îmi spune așa, de la bunicul meu, care a murit. El dădea mereu telefoane când eram la televizor: «Dă drumul la televizor, că e lătăreața, acum, de la 8!». (...) Atunci când mă întorc acolo revin cu picioarele pe pământ. (...) Aici sunt Larisa, eu. Nu mai sunt Larisa Cârlugea, cea care trebuie mereu să zâmbească, trebuie să fie mereu pozitivă, să fie cu voie bună. Aici sunt eu.” Larisa Cârlugea precizează și că, atunci când interpretează un cântec vechi, emoția nu vine doar din voce, ci și din puterea de a intra pentru câteva minute în povestea altcuiva. „Îmi e greu, uneori, să înțeleg exact mesajul, dar devin un actor. Un artist de muzică, indiferent că e populară sau alt gen, cred că trebuie să fie un bun actor, să știe să se transpună foarte bine, astfel încât să transmită emoții. (...) Iar imaginația ține foarte strâns și de partea de lectură. Dacă nu citești, nu poți să-ți vizualizezi anumite lucruri. Aici intervine antrenamentul minții și al imaginației.” Pentru interpretă, doina este și locul în care ajung unele dintre fricile pe care cuvintele obișnuite nu le pot așeza la fel de ușor. „Am frica de a nu pierde pe cineva foarte drag. (...) Eu iubesc toți oamenii care mă înconjoară și dacă îmi trece un «flash» prin minte, «Doamne, ce aș face fără el sau ea?», mă termină acest gând. Dar să știți că se poate alina prin doină. Am câteva doine (...) pe care le simt foarte profund și uneori plâng și eu după ce le cânt și mă exteriorizez foarte bine.” După ce se sting reflectoarele, artista spune că nu rămâne în urmă un personaj de scenă, ci aceeași Larisa care trăiește bucuria cântecului cu recunoștință. „Eu mă dăruiesc cu totul. De multe ori am și plâns pe scenă, efectiv așa mi-a venit. (...) Când ies de pe scenă, îi mulțumesc lui Dumnezeu, și înainte, și după, pentru tot ce trăiesc. Mă bucur din plin și am acest ritual în care stau câteva secunde și spun: «Doamne, cât de mult iubesc să fac asta». Dar sunt eu, Larisa, pe scenă.” Pentru Larisa Cârlugea, doina și lumea satului rămân, astfel, spații de adevăr și de întoarcere la sine. Iar din ele își ia o parte din sensibilitatea pe care o duce, apoi, de fiecare dată, pe scenă.