Теория силы Трампа столкнулась с реальностью: кризисы с Ираном и Канадой ставят под сомнение доктрину давления

Aliații trebuie să se conformeze, adversarii trebuie să cedeze, iar presiunea economică, militară și politică trebuie să producă, în cele din urmă, rezultatul dorit de Washington. Aceasta este, de altfel, filosofia exprimată plastic de către Stephen Miller, unul dintre principalii consilieri ai președintelui american, atunci când se referea la „legi de fier”, care guvernează o lume „condusă de forță, de putere”. Marea surpriză a Casei Albe constă însă în faptul că lumea reală începe să-i ofere lui Trump două teste simultane, care pun sub semnul întrebării această teorie. Cele două probleme imense sunt Iranul și Canada. Cele două state se află la poli opuși. Iranul este unul dintre cei mai vechi și mai înverșunați adversari ai Washingtonului. Canada este unul dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite. Și, totuși, cele două crize generate de Teheran și Ottawa au ajuns să semene într-un punct esențial: ambele arată că puterea americană are limite atunci când adversarul este dispus să suporte costurile rezistenței. Atunci când superioritatea militară nu este suficientă Războiul cu Iranul reprezintă, probabil, cel mai complicat test pentru doctrina Trump. Statele Unite dispun de o superioritate militară covârșitoare. Această superioritate nu s-a tradus însă automat în rezultatul politic așteptat de Casa Albă. După luni de conflict, Teheranul continuă să reziste, iar Trump se află în situația paradoxală de a fi declanșat un război căruia nu reușește să-i pună capăt. Apare, astfel, tentația unei schimbări de strategie. Dacă forța militară nu a fost suficientă pentru a provoca capitularea Iranului, Washingtonul poate încerca să sufoce economia iraniană. Ideea are o logică. O campanie globală destinată să blocheze accesul Iranului la finanțare și comerț ar putea lovi puternic o economie aflată deja la pământ. Sancțiunile pot funcționa, însă numai dacă sunt aplicate pe scară largă și dacă marile economii ale lumii participă, la rândul lor, la acest efort. Aici pare să apară, însă, marea vulnerabilitate a strategiei lui Trump. Statele Unite nu controlează singure sistemul economic global. China continuă să cumpere petrol iranian și are propriile interese strategice. Băncile și companiile care mențin legături comerciale cu Teheranul pot fi sancționate, dar fiecare sancțiune suplimentară riscă să provoace o reacție în lanț. Iar China a demonstrat deja că dispune de arme economice capabile să lovească Statele Unite, de la mineralele rare, esențiale pentru industria americană de apărare și tehnologie, până la capacitatea de a influența prețurile și fluxurile comerciale globale. De aceea, declarația administrației Trump despre o „ofensivă economică” contra Iranului trebuie privită și prin prisma unei întrebări incomode: cât de departe este dispus Trump să meargă fără să provoace o criză economică mai largă? Chiar secretarul american al Trezoreriei a oferit, involuntar, un indiciu atunci când a explicat de ce nu a impus imediat sancțiuni secundare unor entități care fac afaceri cu Iranul: „De ce aș vrea să arunc în aer sistemul financiar global?” Aceasta este, în fond, recunoașterea unei limite fundamentale a puterii americane. „America First” transformă aliații în adversari În timp ce Iranul dezvăluie limitele puterii militare și economice americane în fața unui adversar, Canada scoate la iveală un alt risc: folosirea excesivă a puterii poate transforma un aliat într-un adversar. Retorica lui Trump privind transformarea Canadei în cel de-al 51-lea stat american nu mai este percepută la Ottawa drept o glumă. Pentru canadieni, ea a devenit simbolul unei schimbări mai profunde în relația bilaterală. Premierul Mark Carney a formulat această schimbare fără echivoc: Statele Unite „s-au schimbat”, iar integrarea economică este folosită de Washington pe post de armă. De aici și reacția canadiană. Nu mai este vorba doar despre tarife, exporturi sau negocieri comerciale. Este vorba despre suveranitate. Iar aceasta este o diferență esențială. Un guvern poate accepta o concesie comercială dacă aceasta îi aduce beneficii economice. Dar atunci când populația percepe presiunea externă ca pe o amenințare la adresa independenței naționale, calculul se schimbă. Costul economic al rezistenței devine mai puțin important decât costul politic al capitulării. Iar Canada are instrumente cu care poate lovi Statele Unite. O confruntare tarifară prelungită ar putea afecta industria auto de pe ambele maluri ale frontierei, iar boicoturile canadiene ale produselor americane pot produce costuri politice pentru republicani în state precum Michigan și Maine. Cu alte cuvinte, Trump poate fi mai puternic decât Canada, dar asta nu înseamnă că poate controla reacția Canadei. „TACO” și problema credibilității Poate cea mai importantă vulnerabilitate a strategiei Trump nu o reprezintă însă nici Iranul, nici Canada, ci problema credibilității. Președintele american amenință frecvent cu măsuri radicale, dar uneori face un pas înapoi atunci când costurile economice sau politice devin prea mari. De aici și acronimul devenit popular printre criticii săi: TACO – „Trump Always Chickens Out” („Trump dă mereu înapoi”). Dacă această percepție se consolidează, ea poate deveni o problemă strategică. Puterea nu înseamnă doar capacitatea de a lovi. Înseamnă și capacitatea de a-i convinge pe ceilalți că vei merge până la capăt. Dacă adversarii cred că amenințările americane sunt negociabile, presiunea își pierde eficiența. Dacă aliații simt că Washingtonul își poate schimba brusc poziția, încep să-și construiască propriile alternative. Este exact ceea ce se poate întâmpla cu Canada. Paradoxul doctrinei Trump Aici apare paradoxul fundamental al politicii „America First”. Trump încearcă să demonstreze că Statele Unite sunt atât de puternice, încât nu mai au nevoie să țină cont de reacția aliaților. Tocmai această atitudine îi poate determina însă pe aliați să înceapă să se comporte mult mai independent. Canada este un exemplu relevant. Dacă Ottawa ajunge la concluzia că relația cu Washingtonul nu mai oferă suficientă predictibilitate, atunci diversificarea comerțului, apropierea de alte piețe și reducerea dependenței de Statele Unite devin nu doar opțiuni economice, ci obiective strategice. Același principiu funcționează și în cazul Iranului. Cu cât Washingtonul încearcă să izoleze Teheranul prin sancțiuni, cu atât China și alte state au un stimulent mai mare să găsească modalități de a ocoli sistemul american. Astfel, politica de forță poate produce exact efectul invers celui urmărit - în loc să consolideze dominația americană, îi poate determina pe ceilalți să caute modalități de a scăpa de ea. Lecția lui Trump Există însă o „lege de fier” a puterii pe care doctrina Trump pare să o fi ignorat. Atunci când o națiune își simte amenințate suveranitatea și independența de către o putere mai mare și ostilă, aproape că nu există un preț pe care să nu fie dispusă să-l plătească pentru a rezista. Iranul este un exemplu al acestei logici. Canada poate deveni unul. Iar diferența dintre cele două state este tocmai ceea ce face situația atât de importantă pentru Trump. Dacă Statele Unite nu reușesc să-și impună voința în fața Iranului, adversarii Washingtonului vor vedea limitele puterii americane. Dacă administrația Trump nu reușește să-și impună voința în fața Canadei, aliații vor întrezări același lucru. Pentru Trump, miza depășește, așadar, cu mult două conflicte distincte. Este pusă la încercare însăși teoria sa despre cum funcționează puterea în lume. În acest context, întrebarea esențială nu mai este dacă Statele Unite sunt cea mai puternică țară din lume. Întrebarea este dacă această putere poate fi transformată, prin amenințări și presiune, în obediența pe care Trump o așteaptă. Citește și: Totul pentru război: Iranienii și-au dublat producţia de armament şi echipamente de apărare Iranul și Canada sugerează că răspunsul ar putea fi mult mai complicat decât crede președintele american.