Докторант из Лăдăути: важнее вдохновлять молодежь, чем гнаться за научными метриками

Ioan Stroia: „Mai mult decât să alerg după numere, îmi doresc să dau aripi tinerilor” Interviu cu tânărul cercetător originar din Lădăuți, care își continuă studiile doctorale în chimie la Montpellier De Ziua Internațională a Tineretului, stăm de vorbă din nou cu Ioan Stroia, tânărul din Lădăuți pe care l-am mai urmărit în paginile ziarului nostru. În prezent, Ioan își pregătește teza de doctorat în chimie la Universitatea din Montpellier, în Franța. Între un articol de specialitate scris pe ritmuri de muzică trance (cu Armin van Buuren pe fundal), o lectură din Istoria Filosofiei și momentele de deconectare la un meci de fotbal sau la un comentariu sportiv, Ioan întruchipează perfect ceea ce el numește o „generație de mijloc”. O generație călită atât în rigoarea muncii clasice și a cărților răsfoite filă cu filă, cât și în era inteligenței artificiale. - Unde te găsește Ziua Internațională a Tineretului anul acesta și cum arată programul tău în această perioadă? Ziua Tineretului mă găsește acasă, la Lădăuți. Sunt în vacanță până pe 17 august și am simțit într-adevăr nevoia de odihnă după o perioadă aglomerată cu scrierea tezei de doctorat. Nu e însă o vacanță completă. În paralel pregătesc prezentarea pentru susținerea tezei care urmează și mai am de finalizat câteva proiecte. - Din Lădăuți la Cluj și mai departe, la doctorat în Franța... la ce lucrezi mai exact în prezent? Cum i-ai explica proiectul tău cuiva din afara laboratorului? Proiectul meu principal este chiar teza de doctorat, care presupune cercetare în domeniul chimiei supramoleculare pentru dezvoltarea de canale artificiale de apă și de ioni. Mai pe înțelesul tuturor, scopul nostru final este să eficientizăm procesul de desalinizare a apei prin utilizarea unor canale sintetice de apă care să fie ușor accesibile și industrializabile. Iar în ceea ce privește canalele sau transportatorii artificiali de ioni, scopul final este biomimarea anumitor canale naturale din organismele vii, cu scopul de a le utiliza în medicină. Din acest proiect mare se desprind apoi mai multe articole științifice. Dar până la publicare e multă muncă de laborator: de la idee la experimente și până la prelucrarea datelor. - Cum arată o zi obișnuită din viața ta de cercetător? Cât de intens este ritmul la nivel de doctorat? Zilele variază, dar am perioade foarte pline. Lucrez în laborator de dimineață, între 8 și 14 ore pe zi, fie pentru a începe experimente de lungă durată, fie pentru a le termina pe cele începute anterior. Doctoratul este o perioadă de sacrificiu, scurtă, de doar trei ani, în care trebuie să tragi tare ca să obții rezultate, să le interpretezi și să le pui pe hârtie. Mie îmi place ce fac și nu simt o oboseală neplăcută. Pe viitor îmi doresc un echilibru mai bun între viața profesională și cea personală, dar acum este momentul în care trebuie să muncesc mai mult pentru idealurile mele. - Cât de diferit este mediul academic și de cercetare din Franța față de cel din România? Ce te-a surprins cel mai mult când ai schimbat laboratorul din Cluj cu cel din străinătate? Sincer, când am mers pentru prima dată acolo, nu am simțit o diferență mare, aproape nicio diferență față de Cluj (unde am făcut licența și masterul). Laboratoarele de acolo sunt la standarde europene, dotate cu tot ce ne trebuie pentru a lucra. Personal, am simțit că birocrația din Franța nu este atât de complicată ca în România, lucrurile au mers mai rapid în anumite privințe. Însă cea mai mare diferență este în timpul de achiziție a materialelor pentru proiectele de cercetare. Când începem un proiect sau avem o idee, trebuie să comandăm anumite substanțe sau sticlărie de la firme specializate, prin intermediul universității. În Franța, dacă plasezi o comandă, aceasta ajunge în laborator într-o săptămână, două, maximum trei. În România, în schimb, poate dura de la câteva luni până la jumătate de an. Acest lucru întârzie foarte mult cercetarea, care trebuie să fie rapidă, deoarece aceleași idei pot apărea simultan la mai mulți cercetători din lume, iar cel care termină primul are de câștigat. Ca performanță, nu am simțit diferențe. Poate doar că în Franța este o competitivitate mai mare, dar în sensul bun – al motivației și al dorinței de a face mai mult. Lumea este mai conectată la dorința de a cunoaște și de a obține rezultate. În rest, poți lucra foarte bine și din România, și din Franța, trebuie doar să ai ambiție, motivație și dorință de muncă. Factorii care nu depind de noi sau de conducătorii noștri țin de birocrație și legislație, lucruri care sper că se vor pune pe făgașul cel bun și în România, pentru a eficientiza timpul. - Munca de laborator cere enorm de multă răbdare. Spuneai într-un interviu anterior că simți că trăiești cu adevărat când vezi rezultatele experimentelor tale. Mai ai aceleași momente de bucurie intensă când o ipoteză din chimie se confirmă în laborator? Este un sentiment unic, o senzație și o trăire deosebită atunci când realizezi că ceea ce ai gândit chiar așa funcționează. În cazul meu, te gândești la o moleculă pe care vrei să o faci, o creezi cu un anumit scop și s-ar putea să funcționeze așa cum te-ai gândit, să nu funcționeze sau să funcționeze într-un mod chiar mai interesant. Sunt anumite experimente pe care noi le concepem pentru că vrem să arătăm sau să demonstrăm ceva. Atunci trebuie să ne gândim cum le realizăm și cum arătăm acel lucru, iar experimentul îl construim astfel încât să ne confirme ipoteza. Este foarte fascinant când chiar reușim să demonstrăm ceea ce am gândit că va face acea moleculă. Această senzație este o motivație puternică, un motor care ne propulsează înainte și ne ajută să trecem și peste perioadele cu eșecuri. Se întâmplă de multe ori ca lucrurile să nu meargă sau să nu fie așa cum ne-am gândit. Asta nu înseamnă că știința chimiei nu este corectă sau logică, ci doar că noi nu ne-am gândit bine. Ea merge după o logică foarte clară, iar noi învățăm din asta. Din ceea ce învățăm, reușim apoi să gândim alte lucruri, să fim mai aproape de adevăr și tot așa. - Pentru mulți, chimia organică și literatura de calitate par două lumi paralele. Pentru tine, cum se împacă rigurozitatea integratelor și a modelelor moleculare cu sensibilitatea poeziei sau a scrisului? Într-adevăr, chimia și literatura sau poezia, mai exact, sunt două lumi diferite, în sensul că chimia și cercetarea și știința în general necesită o rigurozitate ridicată. Trebuie să dovedești ceea ce spui, nu poți să spui doar ceea ce te taie capul și gata, aia e, nicidecum. Trebuie să ai dovezi clare la afirmațiile pe care le faci. Pe când în poezie poți să-ți exprimi sentimente, poți să le dai diferite dimensiuni, nu ești limitat de nimic, doar de propria ta dorință de a te face mai mult sau mai puțin înțeles, de a nu abera sau a nu merge în alte extreme. Pur și simplu poți să-ți dai frâu liber. Poezia cam așa o văd eu, e un instrument prin care reușim să ne înțelegem propriile trăiri și sentimente. - Deviza ta a rămas mult timp „Nulla dies sine linea” (Nicio zi fără să adaugi ceva). Cum s-a nuanțat această disciplină odată ce ai trecut la nivelul de doctorat? Mai ai timp și să „nu faci nimic” sau ritmul a devenit și mai intens? Ritmul a devenit mai intens, adică perioade de lucru mai intense, dar în schimb mi-am mai luat și timp pentru a nu face nimic, să zicem așa. În sensul că simți nevoia de a te deconecta o oră, două. De exemplu, mă mai uit câteodată la câte un meci de fotbal când e o echipă pe care o îndrăgesc. Sau poate la un film sau la un serial. Mai ies cu prietenii. - La Superlativele noastre ai fost nominalizat cu o declarație tranșantă despre curajul de a nu tăcea în fața incompetenței. Cum se vede tineretul din România de la distanță și cât de important este ca tinerii să-și păstreze coloana vertebrală, indiferent de domeniul în care activează? Consider într-adevăr că atunci când suntem siguri pe ceva, trebuie să o spunem atunci când e momentul și să nu-i lăsăm pe ceilalți care nu au habar să se facă auziți. Pentru că așa se ajunge la dezinformare, se ajunge la răspândirea informațiilor false. Desigur că nu trebuie să ajungem la conflicte, la mai știu eu ce, într-un mod frumos, dar de multe ori atunci când un specialist încearcă să spună ceva se poate lovi de o barieră, atunci când oamenii nu vor să înțeleagă și o țin pe a lor. Dar consider că datoria noastră morală e să punem ceea ce avem de spus într-un mod frumos, să ne exprimăm ideile, mai ales în calitate de specialiști, pentru că în fiecare domeniu există câte un specialist. În medicină există un specialist, un medic îți spune ceva, atunci nu pot să mă apuc să-l contrazic, pentru că el știe cel mai bine. La fel cum în chimie nu poate veni cineva să susțină că o moleculă funcționează într-un anume fel doar pentru că așa a văzut pe TikTok. Și atunci, cum în fiecare alt domeniu, eu nu pot să mă duc să spun că nu știu ce la mașină, de mecanică, e cumva, când eu nu cunosc. Păi să-i dau credite omului care cunoaște. Și da, cred în specialiști, din păcate nu sunt atât de mulți, și cred în calitatea lor de a-și spune punctul de vedere și ceea ce știu, astfel încât să reușim să devenim o societate cât mai educată, să învățăm unii de la alții, pentru că nu putem să le știm de la început pe toate. - Privind atât de la distanță, cât și de aproape, cum vezi generația actuală de tineri? Care sunt punctele ei forte, dar și vulnerabilitățile în fața viitorului? Consider că generația actuală este, pe de o parte, mult mai deschisă. Este capabilă să înțeleagă mai ușor anumite fenomene și este o generație mai greu de îndoctrinat, ceea ce este un lucru excelent. Nu mai acceptăm direct o direcție fără să punem întrebări, iar în sensul acesta trebuie să mergem înainte. Pe de altă parte, observ că este o generație mai susceptibilă renunțării. Dacă ceva nu reușește din prima, mulți au tendința să renunțe mult mai ușor și nu mai au dorința de a depune acel efort pe termen lung pentru a reuși. Iar asta ar putea duce, în timp, la mai puțini experți în domeniile care necesită ani mulți de studiu, dedicare și răbdare. Nu știu exact unde va duce această combinație, dar sper să avem în continuare oameni performanți și pasionați de ceea ce fac. Până la urmă, satisfacția profesională asta înseamnă: să-ți placă ceea ce faci, să o faci bine și să ajuți prin munca ta. Iar când pui pasiune, cred că și satisfacțiile financiare vin de la sine. - Cât de des te mai întorci acasă, la Lădăuți? Ce lucru simplu de acasă îți lipsește cel mai mult atunci când ești plecat? Fiind în Franța, mai rar, pentru că e o cheltuială cu biletele, e o oboseală, dar în fiecare vacanță de vară și în fiecare vacanță de Crăciun am venit acasă. Cu siguranță cel mai mult îmi lipsește familia și mâncarea de la mama de acasă. - Unde te vezi peste câțiva ani, după finalizarea doctoratului? Îți dorești o carieră în cercetarea academică, în industrie sau iei în calcul și o revenire în mediul universitar din România? Îmi doresc o carieră în mediul academic și în cercetare. Îmi place să predau și mi-ar plăcea să predau în mediul academic și să fac și cercetare în același timp. Și da, prioritatea numărul unu e să mă întorc în România, să văd dacă găsesc undeva și ce-mi găsesc. Consider că putem să facem și de aici și, mai mult decât numele mare în știință, care este important și este o satisfacție personală, pentru mine ar fi o satisfacție la fel de mare, sau poate mai mare, să reușesc să dau aripi tinerilor, să ajungă oameni mari, să ajungă ceea ce-și doresc, să-i inspir prin actul educațional și prin cel de cercetare. Deci mai mult decât să alerg după numere, numere care în activitatea științifică cumva ne descriu performanța noastră, sunt factori scientometrici care cumva spun cât de bun e un cercetător sau altul, dar sunt doar niște numere și de multe ori nu înseamnă foarte mare lucru. Deci, mai mult decât asta, îmi doresc să inspir, să ajut și să îmbin viața profesională cu cea personală.