Историк Ион-Аурел Поп критикует выводы стратегического отчета Румынии о национальной идентичности

Fostul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, critică mai multe dintre concluziile și formulările unui raport elaborat de Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”, de pe lângă Președinția României, privind identitatea națională, identitatea europeană și populismul. Deși spune că este de acord cu ideea centrală potrivit căreia identitatea românească și cea europeană se pot consolida reciproc, profesorul contestă modul în care documentul tratează patriotismul, continuitatea daco-romană, limba română și riscurile asociate manifestărilor identitare. Raportul analizat de Ioan-Aurel Pop este intitulat „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului” și a fost elaborat de Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”. Istoricul precizează de la început că împărtășește una dintre ideile fundamentale ale documentului: „identitatea națională și cea europeană nu se exclud, ci se pot consolida reciproc”. În opinia sa, această recunoaștere este esențială pentru proiectul european. Criticile apar însă atunci când istoricul analizează felul în care raportul abordează identitatea națională. Ioan-Aurel Pop remarcă faptul că trei dintre cele cinci secțiuni sunt dedicate „patriotismului național”, „populismului național” și „prevenirii derivelor ultra-identitare”. „Cu alte cuvinte, ceea ce se înțelege fără mare greutate este că autorii se tem de patriotism, de populism și manifestări prea puternice ale identității”, susține Ioan-Aurel Pop. Profesorul contestă și prezentarea identității românești drept una „de sinteză”, construită istoric și aflată permanent în schimbare. El argumentează că această caracteristică nu este specifică românilor, întrucât identitățile tuturor popoarelor europene s-au format prin procese istorice și au evoluat în timp. Ioan-Aurel Pop: Raportul sugerează o teamă de patriotism și de manifestările puternice ale identității „Relativ recent, Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”, de pe lângă Președinția României, a elaborat un raport intitulat „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”. Autorii „contribuțiilor” sunt intelectuali de marcă, specialiști în multe domenii, cercetători și profesori la prestigioase universități. Mă grăbesc să spun că sunt perfect de acord cu ceea ce coordonatorii numesc „un fir roșu ce străbate întregul document” (formulare nefericită, ca-n documentele de partid de pe vremuri, dar trec peste asta): „identitatea națională și cea europeană nu se exclud, ci se pot consolida reciproc”. Această recunoaștere este fundamentală acum, fiindcă în trecut unii „părinți” ai UE nu au văzut așa lucrurile. În consecință, organizația a avut mult de suferit în trecut și suferă, prin consecințe, și în prezent. De exemplu, Richard von Coudenhove-Kalergi a văzut unirea Europei ca pe o necesitate geopolitică. În scrierile sale din anii 1920 (precum „Praktischer Idealismus”), el a folosit o retorică filozofică utopică despre viitorul umanității și a susținut fervent amestecul treptat al raselor și populațiilor. Astăzi, această viziune este distorsionată și instrumentalizată prin ceea ce unii numesc „planul Kalergi”. Totuși, dincolo de teoriile conspirației, în textele sale filozofice, Kalergi a speculat că bariera naționalităților și a claselor va dispărea în timp prin mobilitate și globalizare. A folosit formulări idealiste/ speculative despre un tip uman viitor de origine mixtă (pe care îl numea „eurasiatic-negroid”), inspirat de ideile optimiste ale epocii. Scrierile lui Kalergi au fost preluate în a doua jumătate a secolului al XX-lea de către extrema dreaptă și transformate într-o teorie a conspirației. Adepții ei cred că ar exista un complot premeditat de înlocuire demografică a populației albe din Europa prin migrație dirijată și prin genocid planificat. Istoricii sunt mai rezervați și arată că viziunea lui Kalergi a fost cea a unui federalist idealist interbelic, ale cărui opinii rasiale se trag din clișeele pseudo-științifice ale epocii sale. Oricum, revenind la realitate, chiar și cei care nu văd nicio conspirație în ideile lui Kalergi atrag atenția asupra proiectului de dispariție a națiunilor, de omogenizare rasială și transnațională, de reducere dirijată a deosebirilor naționale, un amestec premeditat al naționalităților. Or, unele din aceste idei, preluate și de alți „ierarhi” ai UE, au îndepărtat clar unele țări de ideea unității europene. Raportul, însă, nu pune accentul pe chestiunea identităților (deși începe cu ele), după cum promite în titlu, ci tratează, în trei dintre cele cinci „rapoarte” mai mici, „patriotismul național”, „populismul național” și „prevenirea derivelor ultra-identitare”. Cu alte cuvinte, ceea ce se înțelege fără mare greutate este că autorii se tem de patriotism, de populism și manifestări prea puternice ale identității. Aflăm că „identitatea națională românească nu este o esență fixă, ci o identitate de sinteză, construită istoric, prin suprapunerea mai multor moșteniri” și mereu „schimbătoare”. Dar nu se arată care identități naționale sunt de „esență fixă” și nici care identități naționale nu sunt de sinteză. În fapt, nu există identități care să rămână neschimbate și nici identități naționale născute dintr-un singur element etnic. Scriind astfel, autorii sugerează că numai identitatea românească este „mobilă”, că românii nu ar avea o identitate veche clar conturată, cu o esență a ei imuabilă. În identitățile tuturor popoarelor europene există elemente clare, care, deși suferă modificări mereu în timp, au în adâncul lor și o esență stabilă. Esența noastră identitară stabilă este felul de a fi român. Felul de a fi român rămâne, chiar dacă suferă modificări, adaptări, ajustări. Limba română este definită nefericit drept „marker identitar”. Oare nu exista o formă de definire românească a limbii române? Cum să-i îndemnăm pe tineri să cunoască judicios limba lor maternă – nu cu arhaisme, firește – dar cu termeni consacrați? Cuvântul „marker” nici nu este naturalizat încă în românește, dovadă că este scris cu o consoană nespecifică. El nu a devenit încă „marcher” sau „marcăr”. Mi se pare că era românește să se fi spus: „Limba română este prima componentă sau primul element definitoriu al identității românești”. Nu ni se spune că limba română a fost principalul instrument de comunicare – fiindcă asta a fost și asta este mai întâi limba pentru oricare popor – ci că limba a fost principalul element de coeziune „într-un spațiu multă vreme fragmentat”. Din toate aceste formulări prudente reiese o unitate foarte fragilă, de dată recentă, netemeinică. Or, Mihail Kogălniceanu zicea încă de la 1843 că patria sa era toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Părea chiar că era mulțumit atunci cu acea unitate a patriei române prin limbă. Iar Antonio Bonfini scria, înainte de 1500, că rămășițele coloniilor romane din Transilvania au dăinuit fiindcă românii și-au apărat nu atât viața, cât limba. Aici nu e vorba despre „construcții identitare”, ci despre observații. Bonfini nu făcea propagandă românească pe la 1490 și nu construia nimic. Dacă nu ar fi existat românii – dintre care unii știau cum și de ce erau români – cum ar fi putut intelectualii să facă identitatea românească? Românii erau români încă din finalul etnogenezei (secolele VIII-IX), unii au avut de atunci conștiința de români (după cum unii francezi știau că sunt francezi), iar alții știau din Evul Mediu (nu neapărat că trăiau dintotdeauna aici) că se trag de la Roma (aveau „conștiința romanității”, cum zice Șerban Papacostea). Acestea toate nu s-au născut prin munca intelectualilor medievali, dar s-au fortificat prin munca intelectualilor mai recenți, când se trecuse de la națiunea medievală (pasivă, letargică) la națiunea modernă (activă, luptătoare). Continuitatea daco-romană este numită „narațiune”, ceea ce sugerează că ea nu ar fi o realitate, ci că ar ține de imaginar, că ar fi un construct intelectual cu rol simbolic. Această viziune a înflorit și la noi cândva, după ce în Occidentul Europei și în SUA s-au creat mode ale teoretizării imaginarului colectiv. Între „perenialismul” cultivat în mod exagerat și anacronic de regimul comunist ceaușist (cu lozinca „permanență, unitate, continuitate” de 2050 de ani!) și „modernismul” izbucnit după 1989, s-a creat la noi o pâclă de reflectare a trecutului în forme legendare sau mitologice. Dacă „noțiunea” continuității a fost „inventată” de niște elite interesate, atunci cum să fie identitatea o realitate? Identitatea reală nu are nimic de-a face cu numita „continuitate” privită ca „imaginar”, ci cu geneza poporului român, cu ideea originii romane a românilor. Grigore Ureche nu imagina nimic când a zis că românii „de la Râm se trag”. Oamenii de știință serioși – de la Dimitrie Cantemir și reprezentanții Școlii Ardelene până la Vasile Pârvan și Gh. I. Brătianu – au stabilit că românii descind etnic, în principal, din daco-geți, din romani (numitorul comun și elementul definitoriu al tuturor popoarelor romanice) și din slavi, plus alte elemente etnice secundare. Neagu Djuvara, cu ai săi cumani, a fabulat de-a dreptul (vezi recenzia dură a lui Matei Cazacu, de la Paris). Nicolae Iorga rezolvase demult subiectul cumanilor din Evul Mediu românesc. La fel este etnogeneza la francezi, la fel la italieni, aproape la fel la germani etc. Peste tot sunt elemente etnice principale și secundare care s-au amestecat și dintre care unul a biruit. În ultimele trei secole, reprezentanții autentici ai culturii române (cu rarisime excepții, ca la toate popoarele) au vorbit despre originea etnică a românilor cam în același fel, cu deosebiri de accent. Problema continuității daco-romane este una polemică și a apărut târziu, fără să fi avut vreun rol esențial în constituirea identității românești. Dar dacă o pomenim – deși nu are deloc relevanța de altădată – atunci trebuie spus și cine a declanșat-o, cine a teoretizat discontinuitatea noastră. Altfel, impresia este că românii ar fi fost niște obsedați, că s-ar fi legat de fapte nesemnificative, că și-ar fi imaginat fel de fel de fantasme și că ar fi exagerat de bună voie cu locuirea lor la nord de Dunăre etc. Oricum ar sta lucrurile și dincolo de orice imaginar, arheologii și istoricii au dovedit clar că românii și mulți dintre strămoșii românilor au locuit mereu pe un spațiu larg de la Dunărea de Jos, la nord și la sud de fluviu (unde s-au și mișcat uneori și nu numai acolo, ci și în afara acestui spațiu), cam acolo unde au fost provinciile romane Dacia și Moesia. Aceasta nu e imaginar, ci realitate. Că realitatea a fost proiectată câteodată în „zboruri ale gândului” și că s-a făcut cu ea propagandă națională exagerând faptele, este absolut adevărat. Dar care națiune nu a făcut așa? Plasarea unor realități românești numai în imaginar, îi aruncă și pe români acolo, astfel încât, în mințile unora (nu puțini!) și românii devin un produs al imaginarului, ceea ce este absurd. Dincolo de orice imagine mentală a oricărui popor, la origine se află niște elemente etnice reale, palpabile, oricare ar fi ele. Altfel, ajungem la „cearta universaliilor” și pretindem că românii s-au născut din ideea de român, că la început a fost propaganda. Atunci de ce nu a făcut ideea asta români din bulgari, din sârbi sau din unguri? „Raportarea la Occident” nu s-a făcut „de un secol și jumătate”, ci de mai bine de trei secole, de pe la 1700, odată cu Dimitrie Cantemir, cu „Hronicul vechimei …”, subintitulat „Hronicon a toată Țara Românească care apoi s-au înpărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul”, cu primirea lui ca membru al Academiei din Berlin, cu vestirea Europei că va cădea Imperiul Otoman și, mai ales, cu Școala Ardeleană. Pentru Cantemir – cel care s-a dus în Rusia, după înfrângerea de la Stănilești, cu iluzia că va vedea cum țarul Petru va aduce Occidentul în Rusia – românii erau „adevărați romani”, iar „Țara Românească” era suma celor trei țări care aveau să formeze ulterior România. Modernizarea României vine, da, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Când zic „peste cinci milioane de români în afara granițelor”, autorii se referă oare doar la românii de departe? Atunci mai sunt vreo trei milioane pe lângă noi, în Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria, în alte locuri în Balcani. Nu am înțeles ce are comun „experiența frontierelor” cu „idealul unității” și de ce aceste două sintagme sunt alăturate. Să fi fost noi prea preocupați de frontiere în înfăptuirea idealului unității? Dacă da, am avut dascăli buni în Occident, bunăoară francezii, de la care am învățat „teoria frontierelor naturale”. La „tensiuni și riscuri” apar „politizarea identității”, „exaltarea naționalistă”, dar și „deconstrucția totală a valorilor naționale”. Acestea trei nu pot fi puse pe același plan, fiindcă fac parte din realități diferite, chiar opuse. Cine face „deconstrucția” istoriei naționale, de exemplu, este la polul opus față de „exaltații naționaliști”. Nu înțeleg de ce „latinismul excesiv” este plasat la „exaltarea naționalistă” și nu știu unde au găsit autorii „latinism excesiv” astăzi. Mai sunt pe undeva filologi etimologiști? Mai sunt istorici care-i exclud pe daci din etnogeneză? Și chiar dacă ar fi undeva un astfel de „latinism”, cu ce ar putea împiedica el integrarea noastră europeană mai adâncă? Dacă „latinismul” ar fi un pericol, atunci putem sta liniștiți până la adânci bătrâneți, fiindcă românii care spun că ne tragem de la Roma habar nu au de vreun „latinism” dăunător. Românii nu sunt antieuropeni și nici principalele partide din România. Eu nu cunosc vreun partid parlamentar în al cărui program să fie scrisă intenția de scoatere a țării din NATO și UE. Dar faptul că aproape 55% dintre români se văd bine în UE și, în același timp, aproape 70% vor renegocierea unor condiții (puse nouă de la Bruxelles și Strasbourg) trebuie să ne dea de gândit. Adică, românii știu că este bine în Europa, dar și că noi nu ne purtăm acolo cum s-ar cuveni. Românii sunt în mare majoritate proeuropeni, dar nu ne vor în Europa ca simple obiecte sau ca tăcuți subiecți, aprobatori a orice și a oricum. Unde sunt marii diplomați români care să exprime vocea națiunii și care să fie și mari diplomați europeni? Natural, așa cum se cuvenea, raportul cuprinde și un diagnostic al vulnerabilităților, și o agendă de acțiune, și remarci privind calitatea democrației. Se recunoaște printre rânduri că democrația este în criză (unii vecini au găsit soluția iliberală, caducă și chiar periculoasă), dar nu se dau soluții clare și viabile. De la Tudor Vladimirescu, trecând prin Revoluția de la 1848, s-a încercat și în mare parte s-a reușit promovarea și la noi în funcții publice pe bază de merit (și nu după naștere și alte criterii, neperformante). De ce înfloresc oare populismul, suveranismul excesiv și uneori chiar xenofobia și șovinismul (noroc că acestea nu sunt fenomene de masă în România!)? Oare nu pentru că este foarte slabă calitatea clasei politice. Sigur, unii autori ai raportului nu au putut spune asta, fiindcă această clasă politică – prin sus-pușii ei – i-a chemat să se pronunțe. Și nu oriunde, ci tocmai la Președinție!. Dar românii nu au încredere în clasa politică și dau din colț în colț, caută alternative, se lasă prinși în capcanele propagandei unora. Ei simt nevoia să-și acorde încrederea lor cuiva, unor oameni, unor organizații, unor modele, unor valori. Se întâmplă ca să fie amăgiți de ne-oameni, de non-valori, de false modele. Dar ar fi foarte greșit să credem că românii sunt proști, că românii care se laudă că sunt români, care scot în față simboluri nepotrivite, care se bat în piept câteodată, greșesc iremediabil și că merită disprețuiți, marginalizați, blamați. Poporul român este format din toate „fragmentele” sale (termen folosit în raport) umane și teritoriale, bune și rele și toate trebuie luate în seamă, apreciate, respectate. Acest raport este făcut pentru elita politică. Dacă era pentru public avea un limbaj simplu, potrivit înțelegerii românului obișnuit, cu educație medie. Dacă el ar fi fost menit să disemineze încredere și speranță, ar fi fost mai optimist. Așa cum este – să zicem „realist” – e precaut cu istoria, cu unitatea noastră istorică (fragmentată) și recentă (dezbinată), cu orientările noastre exagerate și chiar cu idealurile noastre. Un reputat istoric basarabean mi-a spus că se simte jignit de raport, unde Basarabia pare să fie doar „un fragment” neglijabil. Suntem prezentați într-un fel de „unicitate” rea, fiindcă nu apar comparații, cât de mici sau aluzive, cu alții. Câteodată, pare că numai noi suntem populiști, suveraniști, ultra-identitari (cuvinte din această familie a ultra-identitarului se folosesc de zece ori în textul de 15 pagini), extremiști; că numai pe noi ne pândesc aceste pericole, ca și cum nu am avea un „țar” străin în coaste, care se crede suveran al Răsăritului; ca și cum nu am fi avut un prim-ministru străin, care, până de curând, se purta „ca acasă” în Transilvania, clamând că țara era a lui; ca și cum nu ar exista un alt mare lider străin care-și face țara „mare” din nou, călcând peste alții de zor și blamând Europa; ca și cum nu occidentalii ar fi respins constituția europeană; ca și cum nu Marea Britanie ar fi ieșit supărată din UE etc. Or, românii nu au nimic cu toate astea, ei fiind (adesea fără voia lor) doar spectatori. De ce există la autorii raportului teama că românii ar fi prea români nu pot să înțeleg. Unde apar în spațiul public români care se poartă exagerat de românește? Aici mă refer la felul autentic de a te purta ca român. Că mai sunt și spectacole de circ câteodată, asta e altceva. Mie mi se pare că, dimpotrivă, mulți români nu mai știu ce înseamnă să fii român, că nu mai onorează numele etnic al poporului nostru, că „se satură” prea des de România, că hulesc țara și pe înaintași. Și, ceea ce este foarte grav, mulți români dezamăgiți confundă oamenii și instituțiile care le fac rău, cu însăși țara. De ce nu explică autorii raportului că țara (de exemplu, după modelul lui John Fitzgerald Kennedy) este mult mai mult decât partidele, decât guvernul, decât parlamentul, decât oamenii corupți? Sigur, dacă ar recunoaște asta, autorii și coordonatorii raportului ar trebui să sublinieze calitatea slabă a clasei politice din ultimul timp, care nu s-a ridicat deloc la înălțimea misiunii încredințate ei de alegători. Oricum, este aici o inconsistență logică, fiindcă dacă românii ar fi mai români (în sensul bun), atunci ar fi și mai europeni, mai bine integrați, mai atașați de UE. Iubirea autentică de țară este și iubire de Europa. De când deranjează iubirea? Țara, ca să existe, nu ne cere nimic, decât s-o iubim. Iar dacă revărsăm iubire în familie față de cei dragi, față de aproapele nostru, atunci iubirea se duce și către țară, adică spre Europa. În asta nu poate să fie decât bine. Cu toate acestea, concluzia este, mai ales prin ultimele sale rânduri, judicioasă și reproduc aici aceste rânduri: „În ansamblu, documentul propune o viziune în care specificul românesc și vocația europeană se consolidează reciproc. România este europeană nu în pofida identității sale, ci prin modul în care aceasta s-a construit la intersecția dintre tradiție și modernitate, dintre diversitate și unitate. Miza finală nu este alegerea între național și european, ci calitatea democrației capabile să le armonizeze – o democrație care demonstrează că solidaritatea, pluralismul și cooperarea sunt resurse de putere, nu de slăbiciune, într-o lume tot mai fragmentată”. Da, așa este, naționalul interferează în armonie cu europeanul. Dar democrația bună nu ar trebui să permită alegerea primarilor și a altor demnitari prin fragmente nesemnificative din populație, fiindcă atunci încrederea oamenilor în acești „aleși” tinde spre zero, iar ei, protagoniștii nemerituoși, se poartă fără responsabilitate. Și din această cauză, unii alunecă spre anumite extremisme. Din păcate mai sunt și alte cauze ale extremismelor, grave și grele. Conducerea societății nu este o glumă, iar cine conduce nu se poate scuza că numai atâta poate. Cine-i ajută pe incapabili să ajungă fără merite la putere? Și cine-i obligă să rămână la putere? Raportul a fost, însă, necesar și din el se desprind nu numai constatări, cele mai multe judicioase, ci și căi bune de urmat. Să vedem câți români l-au citit, îl vor citi și îi vor aplica îndemnurile”, susține Ioan Aurel Pop pentru Gazeta de Cluj.