Возвращение в школу в коммунистической Румынии: запах газа, труд учеников и отсутствие фотосессий

În 15 septembrie, prima zi de școală din comunism, fiecare clasă mirosea a gaz. Un miros înțepător, greu, care se amesteca cu parfumul de petrosin din podelele proaspăt frecate. Aproape toți copiii miroseau a gaz. Gazul era soluția universală care trebuia să-i scape de păduchi sau ouă de păduchi. Pregătirea școlii – muncă, nu festivism Cu câteva zile înainte de 15 septembrie, elevii conștiincioși mergeau deja la școală. Nu pentru poze. Pentru spălat geamuri și frecat podele. Cum erau doar câteva doamne la curățenie în întreaga școală, copiii ajutau și ei. Sarcinile lor constau în frecatul podelelor cu petrosin. Nimeni nu purta măști de protecție, nimeni nu se temea că se va intoxica. Cel mult, aveau înfășurat în jurul nasului un fel de fular sau țineau batiste la nas, dacă mirosul era prea intens. Cel mai mare inconvenient?  Mirosul care rămânea în clase zile întregi. „Lasă că miroase a curat!” ziceau toți. Și geamurile erau spălate tot de către elevi, cu cârpe făcute din haine vechi aduse de acasă. După curățatul claselor, urma împodobirea pervazelor. Cu ghivece de flori aduse tot de acasă. „Vedeți și voi să aduceți flori mai bogate, nu mușcate!” era singura rugăminte a dirigintei care nu dădea înapoi și muncea cot la cot cu elevii. Și tot cu câteva zile înainte de 15 septembrie, orașele rămase în letargie peste vară se animau. Librăriile și magazinele de haine erau pline. Toată lumea era în goană după uniforme, șosete albe, cravate de pionier. Coada după flori Și atunci, ca și acum, nu exista elev care să vină în prima zi de școală fără flori. Chiar și cei proveniți din familii mai defavorizate. În orașele mari, părinții se împrietineau cu vânzătoarele de la „Florăriile Codlea”, ca să prindă ceva mai bun. Cei fără noroc sau cu bani mai puțini luau flori din curți, de la țară. Cei mai ghinioniști ajungeau cu Creasta Cocoșului, floarea rușinii, floarea „n-am găsit altceva”.. Ritualul frizeriilor – tunsul obligatoriu După 10 septembrie, începea nebunia. Frizeriile se umpleau de băieței triști și părinți grăbiți. Băieții erau tunși scurt, că altfel erau trași de perciuni. Plus că părinții erau pe atunci pragmatici. „Oricum îți crește părul, nu mai dau alți bani peste o lună. Te mai tund la iarnă!” Fetele aveau codițe egale, cu panglici albe, tari, care miroseau a apret și a emoție. Dacă nu aveau „bentița” albă pe cap erau admonestate în fața clasei. Unele fetițe aveau niște pampoane maaari, cât capul lor. Toate purtau sarafane (in gimnaziu) sau uniforme cu șorțuleț (clasele primare). Băieții erau tunși scuuurt, tunsoare făcută pe repede înainte în frizeriile de cartier. Mulți urau părul prea scurt tăiat și încercau să-l ascundă sub șapca uniformei. Toți purtau costume de uniformă și cămăși pepit (în clasele primare) și bleu (în gimnaziu. Fiecare elev era obligat să poarte ecusonul matricol specific unității de învățământ. Așa, erau ușor identificați, indiferent unde se aflau, întrucât fiecare ecuson avea și numărul „arondat” fiecărui școlar. Dimineața de 15 septembrie – România în mișcare În dimineața începerii școlii, orașele erau un du-te-vino. Copii mici, emoționați, cu ghiozdane rigide și uniforme apretate. Părinți și mai emoționați, cu flori în mână și cu nod în gât. Liceeni relaxați, cu aer de superioritate. Bunici fericiți că au scăpat de nepoți. Bunici triști că au scăpat de nepoți. Bunici nevoiți să-și ducă ei nepoții la școală sau la grădiniță fiindcă părinții erau la lucru. Fiindcă 15 septembrie era un început și pentru prichindeii prea mici pentru școală. Aceștia mergeau la căminele de copii cu program scurt sau prelungit, funcție de posibilitățile și necesitățile părinților. Școlile aveau careu, discursuri scurte ale profesoarelor și directorului. Fără primari, fără preoți, fără politicieni. Doar copii, părinți și cadre didactice. Apoi, intrai în clasă unde te lovea mirosul de petrosin. Îl simțeai în bănci, în haine, în ghiozdan. Mai ales în ghiozdanul care se umplea cu manualele primite la început de an. Era mirosul începutului. Nu era mai bine. Nu era mai frumos. Era doar altfel. Urma, inevitabil, imnul național care se cânta în fiecare dimineață. O lume în care începutul școlii nu era despre fotografii perfecte, ci despre copii reali, cu gaz în păr, cu genunchii juliți, cu flori strânse în mână și cu emoții.