Удаление деревьев не восстановило канадские луга: изменения в почве сохраняются десятилетиями

În anii 1930, au fost înființate plantații de molid alb (n.r. Picea Glauca - molid canadian) pe pajiștile native din ceea ce astăzi este cunoscut drept Parcul Național „Riding Mountain”, în Manitoba, Canada. Decenii mai târziu, plantațiile au fost îndepărtate în încercarea de a restaura pajiștea originală cu păiuș nordic. Însă, potrivit unui studiu intitulat „Efectele persistente ale împăduririi asupra comunităților de plante și ale băncii de semințe dintr-o pajiște nordică canadiană”, îndepărtarea copacilor nu a readus pur și simplu ecosistemul la starea sa anterioară. Cercetătorii au descoperit că efectele plantațiilor au continuat să modeleze atât plantele de la suprafață, cât și organismele microscopice care trăiesc în sol, mult timp după îndepărtarea copacilor. Rezultatele arată cum un peisaj poate începe să semene din nou cu vechea sa înfățișare, în timp ce schimbări importante rămân ascunse sub suprafață. Studiul reprezintă un avertisment pe termen lung: restaurarea unei pajiști native după decenii de acoperire forestieră poate necesita mult mai mult decât simpla tăiere a copacilor. De ce pajiștea nativă din Canada nu și-a revenit după îndepărtarea molizilor Studiul a analizat două plantații istorice de molid canadian, înființate între 1930 și 1940 pe pajiști cu păiuș aspru din Parcul Național Riding Mountain. Cercetătorii au comparat trei zone diferite ale acestor peisaje: pajiștea nativă care nu fusese niciodată plantată cu copaci, suprafețele în care plantația de molid alb era încă prezentă și zonele în care copacii fuseseră îndepărtați în momente diferite. Această abordare le-a permis oamenilor de știință să privească dincolo de efectele imediate ale îndepărtării copacilor și să pună o întrebare mai dificilă: ce se întâmplă cu o pajiște pe măsură ce trece tot mai mult timp de la începutul procesului de restaurare? Potrivit studiului, plantarea copacilor a modificat ecosistemul pajiștii atât deasupra, cât și sub nivelul solului. Chiar și după îndepărtarea molizilor, zonele restaurate nu au urmat pur și simplu o cale directă către condițiile întâlnite în pajiștea nativă neatinsă. Cercetătorii s-au concentrat asupra comunităților de plante, dar și asupra nematodelor din sol - viermi rotunzi microscopici care ocupă poziții diferite în rețeaua trofică a solului. Aceste organisme pot scoate la iveală schimbări care nu sunt întotdeauna vizibile în plantele care cresc la suprafață. Decenii de acoperire forestieră au lăsat schimbări de durată sub sol Studiul a constatat că modificările comunităților de plante după îndepărtarea copacilor au fost însoțite de schimbări în comunitățile de nematode din sol. Pe măsură ce zonele restaurate au îmbătrânit, s-a modificat și echilibrul dintre diferitele grupuri de nematode, clasificate în funcție de hrănire. Nematodele care se hrănesc cu fungi și bacterii au scăzut în timp, în timp ce nematodele parazite ale plantelor au devenit mai numeroase și au ajuns la niveluri similare celor înregistrate în pajiștea nativă. Acest lucru sugera că anumite componente ale ecosistemului solului se schimbau în direcția pajiștii originale. Cu toate acestea, recuperarea nu a fost completă. Studiul a arătat că diversitatea generală atât a comunităților de plante, cât și a celor de nematode a scăzut în timp și a fost cea mai redusă în cea mai veche zonă restaurată. A fost un rezultat surprinzător, deoarece sugera că simpla trecere a mai multor ani după îndepărtarea copacilor nu ducea neapărat la o asemănare mai mare cu pajiștea nativă. Cu alte cuvinte, restaurarea nu a reprezentat o linie dreaptă de la plantație la o pajiște complet refăcută. Ar putea pajiștea să revină vreodată la starea sa inițială? Rezultatele pun sub semnul întrebării ideea că îndepărtarea unei perturbări ecologice inversează automat efectele acesteia. Molizii dispăruseră din zonele restaurate, însă deceniile de creștere a copacilor lăsaseră în urmă o moștenire care continua să influențeze ecosistemul. O pajiște nu este definită doar de plantele de la suprafață. Rădăcinile, organismele din sol și rețelele trofice reprezintă, de asemenea, componente importante ale ecosistemului. Atunci când copacii înlocuiesc pajiștile native timp de multe decenii, aceste relații se pot modifica în moduri dificil de reversat. Rezultatele studiului arată de ce proiectele de restaurare nu pot fi evaluate întotdeauna doar pe baza aspectului exterior. O zonă poate conține din nou vegetație specifică unei pajiști, în timp ce comunitatea subterană rămâne diferită de cea a unei pajiști neperturbate. Prin urmare, cercetătorii au evidențiat nematodele din sol ca indicatori utili ai procesului de restaurare. Deoarece aceste organisme au răspuns la modificările comunităților de plante și la trecerea timpului după îndepărtarea copacilor, ele au oferit o modalitate suplimentară de a măsura modul în care se schimba ecosistemul. Cele mai vechi zone restaurate prezentau încă semne ale schimbării ecologice Poate cel mai important mesaj al studiului este că timpul, de unul singur, nu garantează refacerea unui ecosistem. Cele mai vechi zone restaurate nu aveau cea mai mare diversitate. Dimpotrivă, atât diversitatea plantelor, cât și cea a nematodelor erau cele mai reduse în aceste zone. Acest lucru nu înseamnă că fiecare componentă a ecosistemului se îndepărta tot mai mult de condițiile specifice unei pajiști. Aceste rezultate mixte au demonstrat că refacerea poate avea loc în mod diferit în cadrul aceluiași ecosistem. O componentă poate începe să semene cu habitatul original, în timp ce alta rămâne modificată. Tocmai de aceea, monitorizarea pe termen lung este deosebit de importantă. Un proiect de restaurare poate părea un succes la scurt timp după intervenție, însă direcția ecologică se poate schimba pe măsură ce trec anii. Lecția peisajului de pajiște modificat de oameni din Canada Deciziile oamenilor pot lăsa efecte ecologice care persistă mult mai mult decât activitatea care le-a provocat. În acest caz, copacii plantați pe pajiștea nativă în anii 1930 au fost în cele din urmă îndepărtați, însă pajiștea nu a revenit pur și simplu la starea sa ecologică anterioară. Cercetarea a arătat că moștenirea împăduririi a rămas vizibilă în structura și diversitatea comunităților de plante și organisme din sol. Studiul nu sugerează că restaurarea este inutilă. Dimpotrivă, el arată cât de complex poate fi acest proces. Îndepărtarea unei presiuni evidente reprezintă adesea doar începutul refacerii ecologice. Pentru conservarea pajiștilor, rezultatele subliniază importanța protejării ecosistemelor native înainte ca acestea să sufere schimbări majore. La zeci de ani după plantarea primilor molizi canadieni și la ani după ce mulți dintre aceștia au fost îndepărtați, pajiștea purta încă memoria ecologică a ceea ce se întâmplase.