Румыния должна перейти от разовых грантов к вращающимся гарантиям для мобилизации частных инвестиций

După trei episoade despre arhitectura viitorului buget european, cobor la mecanica banilor. Pentru că adevărata întrebare nu este câți bani vin, ci de câte ori muncește fiecare euro înainte să se „așeze” în economie. Iar aici România are de recuperat nu doar un decalaj de finanțare, ci unul de gândire. Aritmetica simplă pe care o ignorăm de două decenii Există o regulă pe care orice economie matură a învățat-o demult: banii publici nu pot finanța singuri competitivitatea – pot doar să deblocheze banii privați care o finanțează. Un euro public folosit ca grant rămâne un euro: se cheltuiește o dată, pe un singur proiect, și dispare din circuit. Același euro folosit ca garanție poate susține patru, cinci, uneori zece euro de credit privat – iar când creditul se rambursează, garanția se eliberează și o ia de la capăt. La nivel european, aritmetica aceasta a fost deja validată la scară mare: fondul Juncker și succesorul lui, InvestEU, au mobilizat investiții de peste zece ori mai mari decât garanția publică pusă la temelie. Cum spunea, la Summitul Comunităților Locale din 16 iulie, unul dintre cei mai respectați bancheri români: fondurile europene trebuie să mobilizeze investițiile private, nu să le înlocuiască. Fraza aceasta ar trebui gravată pe frontispiciul fiecărei autorități de management din România. Miliarde cheltuite, competitivitate amânată Să fim cinstiți cu propriul bilanț. România a pompat în economie, prin granturi, miliarde de euro în fiecare exercițiu financiar. Rezultatul? Firme care supraviețuiesc, dar prea puține care concurează. Cultura grantului a produs efecte perverse pe care le vedem cu toții: antreprenori care își amână ani de zile investițiile așteptând „să apară un apel potrivit”; proiecte croite pe ghidul solicitantului, nu pe nevoia reală a afacerii; consultanți specializați în scris cereri de finanțare, nu în transformat companii; și un ritm stop-and-go în care piața îngheață între două sesiuni de depunere. Grantul pur are logica lui – pentru start-up-uri, pentru cercetare cu risc ridicat, pentru zone unde piața chiar nu ajunge. Dar pentru dezvoltarea și upgradarea urgentă a zecilor de mii de firme funcționale, care au comenzi, au piață și au nevoie de echipamente moderne acum, nu peste doi ani când se lansează apelul, grantul e un instrument prea lent, prea rar și prea nesigur. Acestor firme nu le lipsește voința de a investi. Le lipsește accesul la finanțare în condiții suportabile. Ce sunt, de fapt, instrumentele financiare – pe românește Pentru că discuția e adesea sufocată de jargon, o traduc simplu. Garanția: statul sau o bancă de dezvoltare își asumă o parte din riscul creditului tău, iar banca comercială, cu riscul redus, îți dă împrumutul pe care altfel ți l-ar fi refuzat sau ți l-ar fi dat mai scump. Dobânda subvenționată: o parte din costul finanțării e acoperită public, exact pentru investițiile pe care vrem să le accelerăm. Finanțarea mixtă (blending): grant mic pentru partea pe care piața n-o finanțează niciodată – auditul, planul de transformare – plus credit garantat pentru echipamente. Și fondul revolving: banii rambursați nu se întorc la buget să dispară, ci se rotesc și finanțează următorul val de firme. Diferența față de grant nu e ideologică, e practică: instrumentele financiare selectează natural proiectele viabile – pentru că un credit, chiar garantat, trebuie rambursat – și disciplinează întregul lanț, de la antreprenor la bancă. Grantul cere dosare frumoase. Creditul cere afaceri sănătoase. Am mai făcut asta și a funcționat. Apoi am uitat Puțini își mai amintesc că România a avut deja o poveste de succes cu instrumentele financiare: inițiativa JEREMIE, derulată prin Fondul European de Investiții în exercițiul 2007 – 2013. Garanții de portofoliu care au deblocat credite pentru mii de IMM-uri românești, cu bani care s-au întors și au fost repuși la lucru – același capital public finanțând mai multe generații de împrumuturi. A funcționat atât de bine încât mecanismul a fost prelungit și replicat. Și totuși, la fiecare nou exercițiu de programare, reflexul instituțional românesc s-a întors la grant: mai simplu de programat, mai spectaculos de anunțat, mai ușor de tăiat panglica. Am tratat instrumentele financiare ca pe o anexă exotică a programelor, nu ca pe coloana lor vertebrală. Între timp, economiile cu care concurăm au făcut exact invers – iar rezultatele se văd în costul la care se finanțează un IMM german față de unul românesc pentru aceeași investiție. Instrumentul FICSIMM – BID: soluția pe care am proiectat-o, nu doar am cerut-o Aici trec de la diagnostic la dovadă. FICSIMM a co-proiectat, împreună cu Banca de Investiții și Dezvoltare, un instrument financiar dedicat creșterii eficienței energetice a IMM-urilor cu activitate de producție prin retehnologizare – documentat, transmis instituțiilor naționale și europene, și prezentat public încă din toamna lui 2025. Arhitectura, pe scurt: o garanție de portofoliu construită pe resurse din Fondul pentru Modernizare, care acoperă riscul creditelor acordate de băncile comerciale – cu rate de garantare care pot urca, pentru investițiile prioritare, spre 70-80% – și care se transferă integral în beneficiul firmei: acces la credit și dobândă preferențială. Peste garanție, două componente care fac diferența: un grant de 20.000 de euro pentru auditul energetic aprofundat și planul de transformare – partea pe care piața n-o finanțează niciodată singură – și o componentă de tip pay-for-performance: o reducere de 10-30% din principal la finalizarea investiției, dar numai pentru proiectele care demonstrează o eficientizare energetică de minimum 30%. Ținta: circa 3.500 de IMM-uri în prima etapă, cu potențial de fond revolving care să rostogolească capitalul spre valurile următoare. Pay-for-performance: plătim rezultate măsurate, nu promisiuni pe hârtie Componenta de performanță merită un paragraf separat, pentru că ea răspunde exact la întrebarea acestui episod. De ce nu s-au transformat granturile în competitivitate? Pentru că, prea des, am plătit intenții declarate în cereri de finanțare, nu rezultate măsurate în contoare. Modelul pe care îl propunem inversează vechea logică: sprijinul public maxim vine la final, condiționat de un rezultat verificabil – consum energetic redus cu cel puțin 30% pe echipamentele înlocuite, dar și prin integrarea unui soft de management energetic. Firma care livrează primește reducerea de principal; firma care nu livrează rambursează creditul în condiții normale, oricum mai bune decât ar fi avut fără garanție. Nimeni nu pierde, dar nimeni nu mai e plătit doar pentru că a completat corect un formular. Aceeași filozofie ar trebui extinsă la scară în viitoarea arhitectură: granturi pentru diagnoză și pregătire, garanții și finanțare mixtă pentru investiția propriu-zisă, bonus public pentru performanța dovedită. Simplu, corect, disciplinat fiscal. Cum fac alții: KfW, Bpifrance și lecția poloneză Modelul nu l-am inventat noi – l-am adaptat de la cei care îl rulează de decenii. Germania finanțează eficiența energetică a companiilor prin KfW cu credite avantajoase și bonusuri de rambursare condiționate de performanța energetică atinsă – exact mecanismul capital rebate pe care l-am preluat. Franța a concentrat în Bpifrance un ghișeu unic al finanțării: garanții, credite, capital și consiliere sub același acoperiș, astfel încât antreprenorul nu rătăcește între instituții. Iar Polonia a demonstrat eficiența: programul de garanții derulat prin banca națională de dezvoltare BGK a susținut, de la lansare, credite de zeci de miliarde de euro pentru sute de mii de IMM-uri, devenind infrastructura standard prin care firmele poloneze accesează capital de lucru și investiții. Trei sisteme diferite, o singură constantă: o bancă națională de dezvoltare puternică, cu mandate clare, care lucrează prin băncile comerciale, nu în locul lor. România are, în sfârșit, propria bancă de dezvoltare. Acum trebuie să o încărcăm cu mandate și cu capital pe măsura misiunii. BID, BEI, InvestEU: nimeni nu câștigă singur acest meci Viitoarea arhitectură financiară europeană se construiește explicit pe complementaritatea dintre Banca Europeană de Investiții și băncile naționale de dezvoltare – subiect pe care FICSIMM l-a susținut și în contribuțiile la avizele Comitetului Economic și Social European dedicate exact acestei teme. Logica e de bun-simț: BEI aduce forța, ratingul și expertiza; băncile naționale, precum BID, aduc cunoașterea terenului, rețeaua și capacitatea de a ajunge la firma cu 12 angajați din Vaslui, nu doar la corporația din București. InvestEU leagă cele două niveluri prin garanția europeană, iar viitorul Fond European pentru Competitivitate prevede, la rândul lui, mobilizarea capitalului privat ca principiu de funcționare. Pentru România, concluzia practică: fiecare instrument național pe care îl construim – inclusiv al nostru, cu BID – trebuie proiectat de la început compatibil cu arhitectura europeană, ca să poată atrage cofinanțare BEI, contragaranții InvestEU și resurse din ferestrele ECF. Izolat, un instrument bun rămâne mic. Conectat, devine sistem. Ce cerem pentru arhitectura 2028-2034: instrumentele financiare, coloană vertebrală, nu anexă Pozițiile FICSIMM pe acest capitol – toate publice, pe pagina de Resurse a federației (https://ficsimm.eu/resurse/) – se rezumă la câteva cerințe precise. Unu: viitoarele Planuri Naționale și Regionale de Parteneriat să aloce o pondere substanțială instrumentelor financiare, cu ținte explicite de mobilizare a capitalului privat, nu doar de „absorbție”. Doi: schemele să fie multianuale și predictibile – un antreprenor își planifică investiția pe cinci ani, nu de la un apel la altul. Trei: asistență tehnică reală pentru pregătirea proiectelor, prin hub-uri de consiliere în teritoriu, pentru că cel mai bun instrument financiar moare dacă firmele nu știu că există sau nu pot construi dosarul bancabil. Patru: reguli de ajutor de stat proporționale, care să nu îngroape în avize o garanție de câteva sute de mii de euro. Și cinci: evaluarea programelor după efectul multiplicator și performanța economică a firmelor sprijinite, nu după viteza de cheltuire. Ce măsori, aia obții. Până acum am măsurat cheltuirea – și exact asta am obținut. Dovada supremă a dialogului real: soluțiile construite împreună Țin la o precizare care depășește subiectul financiar. Instrumentul FICSIMM – BID nu e important doar prin ce finanțează, ci prin cum a apărut: o organizație patronală care a venit la o instituție financiară publică nu cu o listă de revendicări, ci cu o problemă documentată, o arhitectură de produs și o țintă măsurabilă – iar instituția a avut deschiderea să construiască împreună. Acesta este dialogul real, nu simulat, despre care scriu în fiecare episod: parteneri credibili, cu expertiză, tratați ca proiectanți de soluții, nu ca petiționari de ocazie. Așa ar trebui să arate norma, nu excepția – în relația statului cu mediul privat, cu sindicatele, cu mediul academic. Și așa arată și dimensiunea europeană a lucrurilor: modelele KfW și Bpifrance pe care le-am studiat, discuțiile purtate prin confederația patronală Concordia și prin BusinessEurope, contribuțiile la dezbaterea europeană despre rolul băncilor naționale de dezvoltare – toate s-au vărsat într-un produs pentru firma românească. Prezența activă la nivel european nu e turism instituțional. E felul în care aduci acasă soluții care funcționează. Banii care se întorc sunt singurii care rămân Închei cu o imagine simplă. Grantul e ca ploaia: binevenită, dar se evaporă. Instrumentul financiar bine construit e ca un sistem de irigații: aceeași apă, folosită de mai multe ori, exact unde e nevoie. România intră în exercițiul 2028 – 2034 cu o alegere de făcut: continuăm să ne rugăm de ploaie la fiecare apel de proiecte sau ne construim, în sfârșit, sistemul de irigații – garanții care se rotesc, fonduri revolving care se întorc, un euro public care mobilizează patru euro privați. Mediul privat și-a făcut partea: a proiectat, a documentat, a pus pe masă. Acum e rândul statului să transforme proiectele-pilot în politică publică. Iar în episodul următor voi scrie despre resursa fără de care nici granturile, nici garanțiile, nici cele mai sofisticate instrumente nu valorează nimic: oamenii. Pentru că poți cumpăra utilaje cu fonduri europene – dar nu poți cumpăra oamenii care să le folosească. Notă: Articolul face parte dintr-o serie de editoriale semnate de Ana-Maria Icătoiu, președinta executivă a FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri). ***