Фотограф Иона Маринка представила в Бухаресте документальный проект «Желтые обои» о женской боли и игнорировании симптомов

Fotografa Ioana Marinca, specializată la University of Limerick în sisteme informatice și tehnologia informației, a prezentat la Buzău, la Iazul Morilor, în cadrul Buzău International Arts Festival (BIAF), expoziția „Yellow Wallpaper”. Este vorba despre un proiect documentar construit în jurul experiențelor unor femei care trăiesc cu durere, cu diagnostice întârziate și, adesea, cu experiența d e a nu fi ascultate sau înțelese. Proiectul a pornit din experiența personală a Ioanei, după ce, în urma unor ani de dureri menstruale, a primit suspiciunea unui diagnostic de adenomioză și o recomandare medicală pe care a refuzat-o. Din furia și din întrebările care au urmat s-a născut un proiect fotografic care avea să o ducă spre poveștile altor femei. Un mesaj public postat de Ioana pe rețelele de socializare a adus zeci de mărturii, iar întâlnirile cu participantele au dus la proiectul  „Yellow Wallpaper”, transformat treptat într-o „arhivă” de experiențe personale despre durere, diagnostic și relația cu sistemul medical. La vernisajul de la Iazul Morilor, Ioana a vorbit despre proiect împreună cu Melania Tudose, moașă și vicepreședinte al European Midwives Association. Expoziția și discuția care a însoțit-o au pus în atenție endometrioza, adenomioza și sindromul ovarelor polichistice, dar și problema mai largă a felului în care durerea femeilor este percepută și tratată. În interviul de față, Ioana Marinca vorbește despre începuturile proiectului, despre femeile pe care le-a fotografiat, despre poveștile care au rămas cu ea și despre fotografia documentară ca formă de mărturie. „The Yellow Wallpaper este, înainte de toate, despre experiențele femeilor și despre dificultățile pe care le întâmpină atunci când încearcă să exprime ceea ce trăiesc, pentru a fi auzite, înțelese și tratate cu seriozitate”, spune ea. Reporter: Cum a luat naștere proiectul „ Yellow Wallpaper ”?   Ioana Marinca: Sincer, dintr-o explozie de nervi și frustrare. Pe la vârsta de 36 de ani mi s-a spus că sunt suspectă de adenomioză, adică țesutul endometrial îmi crește în peretele uterului, ceea ce explică durerile groaznice de menstruație pe care le am de la 12 ani. Și pentru că nu putem să scoatem aceste leziuni, și nici nu știm de ce se creează leziunile, doctorița mi-a sugerat să încerc menopauza medicală. Am rămas șocată că în anul 2017-2018 asta a fost o recomandare în sistemul medical. Am refuzat; nu am vrut să joc o rulet ă rusească cu corpul meu, să îmi declanșez efecte secundare ireversibile. Dar am fost curioasă să văd câte alte femei sunt în aceeași situație și cum își manifestă ele furia.   Rep.: Ce semnificație are titlul expoziției pentru tine?   I.M.: L-am ales când am început să mă documentez de istoria medical ă ginecologică; am aflat că scriitoarea Charlotte Perkins Gilman a fost pacienta unui doctor foarte faimos în America la sfârșitul secolului XIX, care recomanda pacientelor sale – predominant femei – o terapie de odihnă completă pentru aproape orice maladie. Deși recomandarea lui a fost ca Charlotte să își ignore complet instinctul de a scrie, de a se exprima în orice fel, ea a scris povestea „ Yellow Wallpaper în 1890 ”, ajungând ulterior să fie considerat printre primele texte feministe. Am înțeles că și eu, după 130 de ani, am fost aproape la fel de furioasă pe sistemul medical ca și ea. Rep.: Care a fost momentul în care ai simțit că acest proiect trebuie să existe?   I.M.: Când am văzut avalanșa de mesaje și emailuri în care femei pe care nu le cunoșteam mi s-au destăinuit cu povești similare, dar în unele cazuri mult mai crunte, dup ă ce am pus un mesaj scurt pe rețelele sociale. Rep.: Există o fotografie din expoziție care are o poveste deosebit de personală pentru tine?   I.M.: Nu pot să aleg o singur ă fotografie, îmi cer scuze… pe Marita, de exemplu, o cunosc din 2008 și faptul că m-a lăsat să o fotografiez în timpul primei sarcini a fost o onoare. Glen și-a întrebat doctorii mai bine de patru decenii de ce o doare menstruația atât de tare, fără să primească un răspuns; abia când i-am povestit despre proiectul meu a auzit cuvintele endometrioză / adenomioză / ovare polichistice pentru prima dat ă. Toni inițial mi-a spus că dorește să participe la proiect fără să î și arate fa ț a, iar după două ore de povești cu detalii extrem de personale și dureroase mi-a spus că are încredere în mine și că o pot fotografia. Iar î ntr-una din imagini sunt eu.   Rep.: Ce ai descoperit despre experiențele femeilor în timpul realizării acestui proiect?   I.M.: Am început să aflu nu doar povești individuale, dar și să mă documentez despre istoria medicală, despre faptul că sunt studii medicale care confirmă că în momentul în care femeile își exprimă durerea într-un mod complex, care separă „ durerea funcțională ” de „ durerea complet anormală ”, sunt mult mai mari șanse să nu fie crezute și să le fie recomandate antidepresive. Sistemul medical e un sistem andronormativ, unde femeia e atipică. Mai mult, cartea „Invisible Women” a scriitoarei britanice Caroline Criado Perez descrie în date amănunțite o lume construită de-a lungul secolelor pentru bărbați, în care femeile nu ș i-au găsit locul. Rep.: Care sunt poveștile pe care femeile încă le spun prea rar sau prea greu?   I.M.: Dacă ne exprimăm durerea fizică și suntem ignorate, sau ni se spune că mințim sau că exagerăm – cum i-a spus un doctor ginecolog lui Milou, una din portretele expuse la BIAF – înseamnă că avem multe alte povești ascunse în noi care au nevoie de un mediu mai înțelegător. Rep.: Cum crezi că fotografia poate contribui la spargerea unor tabuuri legate de corp și sănătate?   I.M.: Orice fel de exprimare creativă, fie prin arta plastică, fie prin muzică, scris, dans etc. poate face asta. Când citim sau auzim despre experiența unei persoane în care ne regăsim, chiar și parțial, ne simțim mai puțin izolați, mai puțin singuri. Fotografia și scrisul sunt modurile mele de exprimare pentru că încă nu reușesc să mă exprim prin muzică. Dar tabuuri legate de corp nu ar trebui să existe. Eu mă bucur că, având și corpul ăsta de care mă plâng uneori, am ocazia să mă bucur de viață și de fiecare zi în care respir.     Rep.: Ai întâlnit povești care te-au schimbat sau te-au făcut să privești diferit anumite subiecte?   I.M.: Un portret pe care nu l-am inclus în expoziția de la BIAF e povestea lui Abi. Ea are o poveste complexă, extremă chiar: încercând să înțeleagă de ce nu poate rămâne însărcinată, a făcut o operație care, printr-o serie de erori consecutive, i-a produs sepsis. În urma altei operații de urgență doctorii au fost nevoiți să-i scoată o parte din colon. A ajuns să lucreze cu spitalul, î ntr-un comitet al cărui scop e să învețe din greșeli, ca să nu mai fie repetate. Dacă eu aș fi trecut prin una din experiențele ei aș fi renunțat la copii, de frică. Abi m-a făcut să înțeleg că atunci când îți dorești ceva din toat ă inim a, nu lași nici un obstacol să te împiedice. Pe când am cunoscut-o era deja mamă și m-a impresionat tenacitatea ei, faptul că nu s-a lamentat, nu și-a folosit durerea în scop negativ, distructiv. Povestea ei mi-a dat și mie avânt la începutul proiectului: dacă Abi a trecut prin atâtea, și a continuat să meargă înainte, pot și eu să ascult poveștile dificile ale altora. Rep.: În ce măsură vulnerabilitatea este o formă de curaj?   I.M.: Absolut. În momentul în care ești sigură pe tine, te exprimi din suflet, cu toate părțile negative sau regretele care te fac să fii om, devii oarecum invincibil. Rep.: Ce a însemnat pentru tine să expui imagini și teme atât de intime în fața publicului?   I.M.: Sincer, știind cât de multă rușine am simțit în primii ani de menstruație, și cât am încercat să ascund simptomele mele dificile și să merg înainte „ șchiopătând ”, sunt foarte mândră că acum reușesc să spun și poveștile altora. Am învățat că există extrem de multă putere în comunitățile de sprijin, fie online sau față în față, și că depinde de noi să ne educăm pe noi înșine, ca apoi să î i educăm și pe cei din jur. Rep.: Cum reacționează oamenii atunci când se recunosc în poveștile surprinse de tine?   I.M.: Toate participantele de la „ Yellow Wallpaper ” consideră că e un subiect extrem de important, de care se știe mult prea puțin în afara comunităților afectate, și au fost extrem de generoase cu timpul și cu cuvintele lor tocmai pentru că vor ca subiectul de endometrioză, adenomioză și ovare polichistice să fie mult mai cunoscut. Simptomele nu ne afectează doar pe noi, ci ne afectează și partenerii, familiile și locurile de muncă. Rep.: Există o diferență între felul în care femeile și bărbații percep aceste imagini?   I.M.: Aici nu știu, sincer, pentru că feedback-ul pe care l-am primit deocamdată a fost de la trei categorii de persoane: cele care au fost afectate în măsura directă, cele care au fost afectate indirect (partenera lor sau un membru de familie e afectat etc) și cei care n-au avut habar că aceste boli există. Sper că alegerea mea de nu a folosi decât o singură imagine cu semne evidente de operație înseamnă că oricine își poate recunoaște o soră, o mamă, sau o prietenă în imagini.   Rep.: Ce te motivează să alegi teme atât de profunde și personale?   I.M.: Întotdeauna am fost curioasă de poveștile umane din jurul meu. Inițial am ales o carieră în calculatoare și finanțe, dar când am schimbat direcția am știut că vreau să ma concentrez pe fotografia de portret și documentar. Mă interesează ce e dincolo de suprafață, ce î i motivează pe oameni să faca alegerile pe care le fac. Rep.: Ce poveste despre femei simți că încă nu a fost spusă suficient și ai vrea să o explorezi în viitoarele tale proiecte?   I.M.: Am o idee pe care încerc să o formulez de câțiva ani, legată de granițe personale. Pentru că sunt femeie, probabil când voi începe să spun povestea aceasta va începe din prisma femeii, dar nu vreau să m ă limitez pentru că lumea nu e ori-ori, lumea din jurul nostru e un spectrum multicolor cu variante infinite. Rep.: Acesta este primul proiect documentar sau ai mai realizat și altele? I.M.: În 2020-21 am lucrat la un alt proiect pe care l-am publicat ulterior într-o revistă.  „ Isle of Dogs ”  e o serie de portrete alb negru în care mi-am întrebat vecinii de cartier ce părere au despre zona în care locuim, și în special despre decizia muzeului local – Museum of London Docklands – de a muta o statuie din fața muzeului, înăuntru. Statuia îl reprezenta pe fondatorul docurilor, un om care și-a făcut o avere în urma afacerilor, care au inclus o plantație în insulele Caraibe cu peste 500 de oameni forțați în sclavie. Rep.: Consideri că munca ta este și o formă de advocacy pentru drepturile și sănătatea femeilor? Ai văzut deja efecte sau schimbări generate de acest proiect, fie în comunitate, fie la nivel individual? I.M.: Drepturile și sănătatea femeilor sunt niște subiecte de care vorbesc de mulți ani, doar că acum o fac și prin imagini. Schimbarea pe care am văzut-o în ultimii ani e educația publicului, educația comunității afectate și a celor din jur, și faptul că mai mulți oameni din sistemul medical recunosc posibilitatea de endo / adeno sau PMOS puțin mai repede. Din păcate pacientele afectate continuă să depindă de o loterie a norocului: dacă medicul lor nu e specializat în endo / adeno / PMOS, tratamentul oferit poate să le afecteze negativ. Iar atâta timp cât nu cunoaștem cauza acestor boli, vom continua să adresăm simptomele și să găsim metode noi de a trăi cu dureri, în loc să oprim cauza. Rep.: Cum vezi evoluția proiectului „ Yellow Wallpaper ” în următorii ani? Se poate transforma în alt proiect? I.M.: Am și câteva ore de audio înregistrate în interviurile cu femeile participante, aș putea să organizez și o expoziție multimedia, dar deocamdată nu am planuri exacte. Rep.: Ai studiat în domeniul medicinei? I.M.: Nu, am studiat calculatoarele la universitate, dar când am început proiectul „ Yellow Wallpaper ” m-am documentat mult despre istoria medicinei ginecologice și a „ soluțiilor ” propuse, despre stereotipul „ femeii isterice ”, și deși am fost și eu afectată de un sistem medical care nu mi-a recunoscut simptomele, m-a șocat să realizez că problema e sistemică. Rep.: De la ce a pornit fotografia ta? A fost mai întâi hobby? I.M.: Da, de fapt am fost întotdeauna pasionată de fotografie, dar abia pe la 30 de ani am început să o iau în serios. Rep.:.Cum a fost experiența la Buzău? Ce părere ai despre BIAF ca platformă care aduce în prim-plan subiecte sensibile și adesea insuficient discutate, precum sănătatea femeilor și experiențele lor? I.M.: BIAF și Buzău au fost două surprize atât de plăcute! M-am bucurat mult că mama, sora și nepoata mea au venit la vernisajul de sâmbătă și am reușit sa vizităm împreună Muzeul Județean, și-am prins și „ Negustorul din Veneția ” duminică seara – actorii au fost extraordinari! Organizatorii BIAF fac o treabă fantastică, voluntarii sunt implicați cu interes, și sper ca împreună să continue mulți ani treaba asta bună. Despre Ioana Marinca Ioana Marinca este fotografă de portret și documentar, originară din Baia Mare și stabilită la Londra. Parcursul său profesional este unul neobișnuit: a început prin studiul pianului la Liceul de Artă din Baia Mare, apoi a ales să studieze informatica și a construit o primă carieră în domeniul tehnologiei și al băncilor de investiții, lucrând pentru companii precum Lehman Brothers și JP Morgan. Ulterior, a făcut o schimbare radicală de direcție și s-a dedicat fotografiei. În activitatea sa artistică, Ioana Marinca este interesată de oameni, identitate, memorie și de poveștile personale care pot contribui la o mai bună înțelegere a societății. Fotografia sa documentară și de portret urmărește în special povești cu o dimensiune socială, care aduc în atenție experiențe și perspective ce pot produce schimbare și pot contribui la o lume mai bună. Lucrările sale au fost publicate în reviste și volume internaționale de fotografie și artă, printre care „Esquire China”, „FrameLines Magazine”, „Women Street Photographers”, „ICPConcerned: Global Images for Global Crisis”, „Portrait of Humanity”, „Portrait of Britain”, „FotoFilmic JRNL” și „Isle of Dogs”. Proiectele sale au apărut, de asemenea, în volume precum „Baia Mare” și „New Zealand Mailboxes”, precum și în alte publicații independente de fotografie. Activitatea Ioanei Marinca a fost prezentată în numeroase expoziții de grup din Marea Britanie și Franța, dar și în diferite contexte internaționale. Printre acestea se numără „Re-thinking Eastern Europe”, prezentat la Copeland Gallery și Photobook Cafe din Londra și într-o instalație pop-up la Arles, „Street Life” la David Hill Gallery, „Women Street Photographers” la Sofia și New York, precum și mai multe ediții ale proiectului „24 Photography” și expoziții organizate de The Photocopy Club și ShutterHub. Recunoașterea profesională a venit printr-o serie de selecții și premii importante. În 2019, a fost inclusă în „Portrait of Britain”, iar în 2021 în „Portrait of Humanity”, proiect al British Journal of Photography. În 2023, proiectul său „Yellow Wallpaper” a fost finalist la AOP Open Award, la categoria documentar. În 2024, Ioana a primit o bursă din partea Association of Photographers (AOP) pentru continuarea acestui proiect. Un aspect important al activității sale este legătura cu Europa de Est. Ioana Marinca face parte din colectivul artistic „Re-thinking Eastern Europe”, care își propune să aducă în prim-plan povești, experiențe și perspective contemporane din această regiune și să contribuie la o reprezentare mai nuanțată a Europei de Est în spațiul cultural internațional. Prin traseul său profesional și prin proiectele fotografice pe care le dezvoltă, Ioana Marinca construiește o punte între experiența personală, documentarea socială și arta contemporană. De la Baia Mare la Londra, de la tehnologie și finanțe la fotografie, parcursul său reflectă o schimbare profundă de perspectivă și o preocupare constantă pentru oameni și poveștile lor. Fotografia devine astfel pentru ea atât mijloc artistic, cât și instrument de observare, documentare și dialog.