Адриан Лазу: после восхождения на 14 восьмитысячников главное — не вершина, а люди и внутреннее преображение

FOTO / Ce rămâne după ultimul vârf? Adrian Laza a vorbit la BIAF despre viața de după cei 14 „optmiari” Adrian Laza, primul român care a reușit să urce toți cei 14 „optmiari” ai planetei, s-a întâlnit cu publicul buzoian la Buzău International Arts Festival, după proiecția specială a documentarului „Ad Astra per Aspera”. Discuția a dus filmul dincolo de imaginile expedițiilor și ale celor mai înalte vârfuri ale lumii, către experiențele care au stat în spatele unei performanțe construite timp de opt ani. În centrul dialogului au fost deciziile luate la altitudine, perioadele de pregătire, momentele în care ascensiunea trebuie oprită și oamenii care au făcut posibil fiecare pas către vârf. „Vârful este jumătatea drumului”, spune Adrian Laza. Pe 9 octombrie 2024, pe Shishapangma, a încheiat proiectul celor 14 „optmiari”. Primul dintre ei, Cho Oyu, l-a urcat în 2016, la 53 de ani. Atunci voia să afle dacă poate ajunge la 8.000 de metri și să înțeleagă ce presupune o asemenea ascensiune. Everestul, urcat în 2019, i-a schimbat perspectiva și a transformat această curiozitate într-un obiectiv pe termen lung. Au urmat ani de antrenamente, expediții, aclimatizare, logistică și perioade lungi departe de familie și de activitatea profesională. Ultima ascensiune, pe Shishapangma, a închis un capitol început cu opt ani înainte și a deschis o întrebare nouă: ce urmează după atingerea obiectivului care a dat direcție unei perioade atât de lungi? Povestea lui Adrian Laza începe însă cu mult înainte de Himalaya. Născut la Piatra Neamț, a descoperit muntele în copilărie, pe Ceahlău și în masivele din apropiere. Au urmat Cheile Bicazului, Hășmașul, Rarăul și Giumalăul, apoi escalada și cursurile de alpinism. Primele trasee au pus bazele unei pasiuni care, mult mai târziu, după 50 de ani, avea să-l ducă pe cele mai înalte vârfuri ale planetei. Experiența acumulată în Himalaya a schimbat și perspectiva asupra performanței. Astăzi, Laza vorbește despre limite, despre vulnerabilitate și despre responsabilitatea pe care o are un alpinist față de propria echipă, față de comunitățile locale și față de munte. În Nepal și Pakistan s-a implicat în proiecte umanitare și a contribuit inclusiv la construirea unei școli în Kathmandu. După încheierea celor 14 ascensiuni, direcția sa s-a schimbat. Filmul, întâlnirile cu publicul și discuțiile cu cei interesați de alpinism au devenit modalități prin care Adrian Laza transmite mai departe experiența acumulată. O părticiă din această poveste despre experiența celor opt ani petrecuți în expediții și despre felul în care privește astăzi muntele am aflat de la Adrian Laza într-un interviu. Reporter: Când obiectivul de a urca toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 m a devenit o necesitate personală și nu un proiect sportiv? Adrian Laza: La început nu a existat un proiect 14 x 8.000. Am urcat primul „optmiar”, Cho Oyu, în 2016, la 53 de ani. Voiam să văd dacă sunt capabil să ajung la o asemenea altitudine și, mai ales, să înțeleg ce presupune escaladarea unui munte de 8.000 de metri. După ascensiunea reușită pe Everest din 2019, ceva s-a schimbat. Am început să privesc cei 14 „optmiari” ca pe un proiect pe termen lung. Nu urmăream recorduri. Aveam însă o curiozitate puternică. Voiam să văd până unde pot merge, fizic și mental. Au urmat cativa ani de muncă. Antrenamente zilnice, expediții lungi, perioade de aclimatizare, frig, oboseală, renunțări, așteptări și speranțe. Expedițiile pe „optmiari” presupun organizare minuțioasă: permise, transport, echipament, medicamente și suplimente, agenții, șerpași, asigurări și luni în care ești departe de familie și de activitatea profesională. La un moment dat nu mai puteam abandona proiectul fără să simt că las ceva neterminat. Voiam să ma asigur că am disciplina și răbdarea necesare să duc până la capăt ceea ce începusem. Pe 9 octombrie 2024, pe Shishapangma, am încheiat proiectul. Bucuria a fost mare, dar sentimentul dominant a fost unul de recunoștință. Pentru faptul că după opt ani de antrenamente, muncă, bucurii și tragedii eram în sfârșit acolo și puteam coborî acasă. Rep.: Cine era Adrian Laza înainte de primul 8.000 și cine este după finalizarea acestui parcurs? A.L.: Înainte de primul optmiar eram un om obișnuit, ca și acum, cu familie, profesie, afaceri și pasiunea pentru munte. Aveam ambiție și multă încredere în capacitatea mea de muncă. Eram obișnuit să rezolv probleme, să iau decizii și să controlez cât mai multe dintre lucrurile care depindeau de mine. Munții înalți mi-au arătat că există situații în care nu controlezi aproape nimic. Te pregătești luni întregi, investești bani, timp și energie, ajungi în tabăra de bază, iar muntele îți spune că trebuie să pleci acasă. Sau corpul îți spune că trebuie să cobori. Muntele nu negociază cu planurile tale. Am devenit mai modest. Ascult mai mult și vorbesc mai puțin. Încerc să nu judec oamenii și să-i înțeleg mai bine. În expediții am întâlnit oameni din culturi, religii și medii sociale diferite. Am stat la aceeași masă, am dormit în aceleași corturi și ne-am ajutat în momente dificile. Am învățat că fiecare om duce cu el o poveste pe care tu nu o cunoști. Astăzi mă interesează tot mai puțin să demonstrez ce am făcut și tot mai mult să folosesc ceea ce am învățat. Dacă experiența mea îl ajută pe cineva să se pregătească mai bine, să evite o greșeală sau să se întoarcă la timp de pe un munte ca sa evite o accidentare, atunci experiența celor 12 ani petrecuți până acum în Himalaya capătă o altă valoare. Rep.: Ce se întâmplă cu motivația atunci când un obiectiv urmărit ani la rând este, în sfârșit, atins? A.L.: După Shishapangma am simțit, pentru o perioadă, un gol. Timp de opt ani viața mea a avut un ritm construit în jurul următorului munte. Terminam o expediție, mă recuperam și începeam pregătirea pentru următoarea. Antrenament, echipament, logistică, aclimatizare, plecare. Apoi totul se relua. Rep.: Când ați ajuns pe ultimul dintre cei 14, întrebarea firească este: ce urmează? A.L.: Răspunsul meu s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să caut un obiectiv care să fie mai înalt sau mai greu pentru a demonstra ceva. Îmi doresc să rămân aproape de munte, să explorez, să merg în locuri în care nu am fost și să transmit ceea ce am învățat până acum. Aici intră filmul, întâlnirile cu tinerii, conferințele și discuțiile cu oamenii care vor să meargă pe munte. Am primit enorm de la munte. A venit timpul să împărtășesc din experiența acumulată. Știți că este o vorbă: o vreme dai din ceea ce ai, după care începi să dai din ceea ce ești. Rep.: A existat vreodată sentimentul că performanța a început să vă definească identitatea? Ce ați descoperit despre dumneavoastră în acest proces? A.L.: Există acest risc. Când oamenii încep să te prezinte printr-o performanță, ajungi ușor să te identifici cu ea. Eu încerc să păstrez lucrurile în proporțiile lor firești. Faptul că am urcat cei 14 „optmiari” este o parte importantă a vieții mele, dar nu este întreaga mea identitate. Sunt soț, inginer silvic, antreprenor. Am prieteni, responsabilități și preocupări care nu au legătură cu alpinismul. Munții m-au ajutat să înțeleg și cât de relativă este performanța. La 8.000 de metri poți fi un alpinist cunoscut sau un om aflat la primul optmiar. Dacă faci o greșeală serioasă, muntele nu ține cont de CV. Am descoperit că reziliența mea este mai mare decât îmi imaginam. Am descoperit însă și vulnerabilitatea. Curajul nu înseamnă absența fricii. Înseamnă să o recunoști, să o înțelegi și să nu-i permiți să-ți afecteze deciziile. Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră „a-ți cunoaște limitele” și cât de importantă este capacitatea de a lua decizii bune în condiții de oboseală, teamă sau presiune? A.L.: La altitudine mare, decizia rațională este mai importantă decât forța fizică. La 8.000 de metri ești obosit, deshidratat, îți este frig, oxigenul este puțin, iar capacitatea de judecată scade. Tocmai atunci trebuie să iei decizii care îți pot salva viața. A-ți cunoaște limitele nu înseamnă să fii fricos. Înseamnă să știi când mai ai resurse să continui și când trebuie să te întorci. Presiunea vârfului este mare. Ai muncit luni întregi. Ai cheltuit bani. Ai stat săptămâni pe munte. Vârful se află la câteva sute de metri. Ești tentat să spui: încă puțin. Acel „încă puțin” a costat multe vieți. Am repetat mereu o idee: vârful este jumătatea drumului. Nu poți să consideri ascensiunea terminată când ajungi sus. Trebuie să cobori. Experiența nu te face invulnerabil. Îți oferă instrumente pentru a recunoaște mai repede momentul în care trebuie să spui: astăzi nu. Rep.: În ce măsură reușita celor 14 vârfuri este și povestea oamenilor care au făcut posibil acest parcurs și ce responsabilitate au alpiniștii față de comunitățile locale și mediul natural? A.L.: Nimeni nu urcă singur cei 14 „optmiari”. În spatele unei fotografii de pe vârf există zeci de oameni. Familie, parteneri de expediție, ghizi, șerpași, porteri, bucătari, oameni care transportă echipamentul și cei care organizează logistica. Am un respect profund pentru șerpași. Am petrecut mult timp alături de ei și am văzut cât muncesc și cât risc își asumă. Pentru mine, ei nu sunt oamenii care apar în fundalul fotografiei de pe vârf. Sunt partenerii mei. Relația mea cu Nepalul a depășit de mult alpinismul. Am cunoscut familii, copii, sate și comunități. După cutremurul din 2015 am participat, prin Rotary, la proiecte de ajutor: am construit o scoală în care învățau 460 de copii. Când petreci atâția ani într-o țară și oamenii acelei țări te ajută să-ți împlinești visurile, apare și o responsabilitate. Aceeași responsabilitate există față de munte. Trebuie să lăsăm cât mai puține urme, să ne gestionăm deșeurile și să respectăm comunitățile care trăiesc acolo tot anul. Pentru noi este o expediție de câteva săptămâni. Pentru ei este acasă. Rep.: Cum v-a schimbat perspectiva asupra naturii experiența petrecută în unele dintre cele mai extreme medii de pe Pământ? A.L.: Am învățat să respect natura fără să încerc să o romantizez. La munte vezi frumusețe, dar vezi și avalanșe, furtuni, crevase și temperaturi care pot ucide un om într-un timp scurt. La 8.000 de metri înțelegi cât de fragil ești. Nu contează câți bani ai, ce funcție ocupi sau câte vârfuri ai urcat înainte. O schimbare a vremii poate modifica totul în câteva minute. Această experiență mi-a redus orgoliul. M-a făcut mai atent și mai recunoscător. Și m-a învățat ceva ce încerc să păstrez și acasă. Nu trebuie să avem permanent ultimul cuvânt. Uneori trebuie să observăm, să ascultăm și să acceptăm că există și alte păreri. Rep.: Într-o perioadă în care performanța este intens mediatizată, cât de important este să vorbim și despre costurile ei, nu doar despre rezultate? A.L.: Mi se pare necesar. Publicul vede fotografia de pe vârf. Acea fotografie reprezintă câteva minute dintr-un proces care a durat ani. În cazul meu au fost opt ani. Mii de ore de antrenament. Luni petrecute departe de casă. Frig, oboseală, nopți fără somn, incertitudine, expediții în care rezultatul nu este niciodată garantat. Au existat și costuri financiare. Un proiect de asemenea amploare cere resurse. Permise, transport, echipament, agenții, șerpași, oxigen, asigurări și logistică. Toate acestea s-au repetat ani la rând. Dar costul cel mai greu de cuantificat este timpul. Banii îi mai câștigi. Timpul petrecut departe de familie și prieteni nu se întoarce. Nu spun toate acestea pentru a amplifica performanța. Dimpotrivă. Mi se pare corect ca un tânăr care vede fotografia de pe Everest să știe ce există în spatele ei. Performanța are un preț. Trebuie să știi dacă, și de ce, ești dispus să-l plătești. Rep.: De ce ați simțit nevoia ca această experiență să devină un film și ce poate transmite cinematografia despre alpinism și experiența umană dincolo de un palmares? A.L.: Nu mi-am dorit ca „Ad astra per aspera” să fie un inventar de vârfuri. Dacă filmul ar fi spus că Adrian Laza a urcat muntele unu, apoi muntele doi și, după opt ani, muntele paisprezece, pentru mine nu ar fi avut rost. Am vrut să rămână ceva din ceea ce s-a întâmplat între aceste vârfuri. Frica. Îndoiala. Eșecul. Așteptarea. Prietenia. Oamenii întâlniți. Momentele în care trebuie să decizi dacă mergi înainte sau cobori. Filmul poate arăta lucruri pe care o fotografie de vârf nu le spune. Respirația unui om epuizat. Liniștea din cort. Privirea unui șerpaș. Vântul. Așteptarea unei ferestre de vreme bună. Bucuria întoarcerii. Proiecțiile mi-au arătat că oamenii nu vin pentru cifre. Mulți nu vor urca niciodată un optmiar și nici nu își doresc asta. Se regăsesc însă în lupta cu propriile limite, în eșec, în revenire și în nevoia de a continua. De aceea merg cu filmul în țară și vorbesc cu publicul după proiecții. Vreau să răspund la întrebări și să împărtășesc experiența acumulată. Dacă un om pleacă din sală cu un raspuns bun la o întrebare despre propria viață, filmul și-a făcut treaba. Rep.: După explorarea celor mai înalte locuri de pe Pământ și transformarea acestei experiențe într-un film prezentat la BIAF, considerați că adevărata explorare a fost cea geografică sau cea interioară? A.L.: Am plecat spre Himalaya pentru munți. M-am întors cunoscându-mă mai bine pe mine și înțelegând mai bine oamenii. Munții mi-au arătat de ce sunt capabil, dar și unde sunt vulnerabil. M-au învățat răbdarea. M-au obligat să accept eșecul. M-au făcut să-mi controlez orgoliul și să ascult. Poate cea mai importantă schimbare este relația mea cu ceilalți. Sunt mai dispus să ascult înainte să judec. Încerc să înțeleg de ce un om gândește sau acționează într-un anumit fel. Încerc să ajut atunci când experiența mea poate fi utilă. La început număram vârfurile pe care trebuia sa le mai escaladez. Astăzi mă interesează oamenii pe care îi întâlnesc și ceea ce pot lăsa în urma mea. Cei 14 „optmiari” reprezintă o performanță de care sunt mândru. Dar dacă după opt ani m-aș fi întors același om care a plecat spre primul dintre ei, aș fi simțit că am învățat prea puțin. Pentru mine, aceasta rămâne cea mai importantă parte a celor 14 ascensiuni. Muntele m-a făcut mai modest, mai atent la oameni și mai conștient de cât de mult mai am de învățat.