Историк Тьерри Вольтон: коммунизм унес в 10 раз больше жизней, чем нацизм, а искусственный интеллект угрожает человечеству

Născut în Coasta de Fildeș și stabilit ulterior la Paris, Thierry Wolton este un istoric și scriitor care a documentat, de-a lungul timpului, rana lăsată de comunism în vintrele secolului al XX-lea. Autorul are la bază formarea de jurnalist și experiența a trei mari organizații de presă franceze: Libération, Radio France Internationale, Le Point, precum și o carieră academică în spate, predînd istoria Războiului Rece la École Supérieure de Commerce din Paris. Deplasările de investigație în Europa Centrală și cea Orientală de la începutul carierei lui în presă, în special vizita în Polonia, cu un mediu cultural efervescent în acea perioadă, l-au familiarizat cu drama regimului comunist, lucru care l-a făcut să-și dedice o bună parte din viață studiului acesteia. Pe lîngă O istorie mondială a comunismului, în trei volume ce funcționează independent, documentînd călăii, complicii și victimele, acesta scrie și volume de eseuri: KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Noile drumuri ale servituții noastre, Întoarcerea vremurilor barbare, Lumea noastră orwelliană, în încercarea de a explica ordinea lumii de azi, susținînd în repetate rînduri că subestimăm gravitatea absenței unui proces al comunismului. Cu prilejul prezenței istoricului și eseistului francez la Chișinău, în cadrul Festivalului de Film și Istorii Râșnov, în colaborare cu Festivalul CHILL, am discutat cu Thierry Wolton despre măsura în care ajutorul oferit de statele occidentale regimului, din frica de dezechilibru, a fost îndreptățit, despre posibilitatea realizării unui proces întîrziat al comunismului, despre artă drept cură pentru orbire și formă de rezistență, precum și dacă va supraviețui ea într-o lume în care dezvoltarea IA ne face să operăm tot mai mult cu noțiunea de raport calitate-preț. Referindu-vă la conflictul dintre Rusia și democrațiile occidentale, recurgeți, în Întoarcerea vremurilor barbare, la următoarea paralelă cu un mit biblic: „Un Kremlin aflat în luptă cu «lumea unipolară occidentală» îi conferă președintelui rus statutul de David (un cioban cu o praștie) în confruntarea cu un Goliat (un uriaș dotat cu armuri, sabie și sulițe) care depășește scara Rusiei…“ Legenda spune că bătălia a fost cîștigată miraculos de David, personajul care nu părea să aibă vreo șansă de izbîndă. Malcolm Gladwell demonstrează, însă, că Goliat avea nenumărate puncte slabe, printre care și faptul că suferea de acromegalie, anomalie caracterizată printr-un exces de hormon al creșterii, dar care are drept efect secundar tulburări de vedere, deci Goliat era aproape orb. Există o șansă ca Goliatului occidental să-i fie tratată orbirea prin realizarea unui proces întîrziat al comunismului? Ori acest lucru este imposibil și ne rămîne doar să-l echipăm cu o pereche de ochelari? De ce nu a avut loc un proces al comunismului și de ce Occidentul, Vestul democratic, nu a făcut și nu a incitat acest proces? Există o cauză principală, în opinia mea: mustrarea conștiinței. Cred că Occidentul se simte vinovat după ceea ce s-a întîmplat în Europa de Est, în Europa Centrală și în fosta Uniune Sovietică, în țările comuniste în general, pentru că, în momentul în care a avut loc această dramă, înaintea anilor 1990, nu s-a vorbit decît foarte puțin despre aceasta. Așadar, recunoașterea acestor crime comuniste înseamnă și recunoașterea că nu am făcut nimic și că am fost culpabili de indiferență față de un popor în nevoie. Asta ar fi o cauză principală. A doua cauză este legată de ideologia comunistă însăși. Este foarte dificil pentru occidentali să înțeleagă cu adevărat ce a fost comunismul, o tragedie umană absolută, cea mai mare tragedie din toată istoria umanității, pentru că această tragedie a avut atîtea promisiuni, atîta speranță pentru egalitate etc., etc., și foarte mulți oameni din Occident au crezut în această ideologie, deci este foarte greu să spunem că am greșit și că nu am avut dreptate. Iată deci cele două motive principale: culpabilitatea și refuzul de a recunoaște greșelile trecutului, credința în comunism. Așadar, acest proces al comunismului care ar fi fost necesar – folosesc trecutul condițional, care ar fi fost necesar – nu va avea loc niciodată, în opinia mea, pentru că, pur și simplu, se dorește uitarea lui, se dorește uitarea comunismului, dar îmi păstrez speranța, pentru că trebuie să avem totuși puțină speranță în viață. Umanitatea, întreaga umanitate, nu poate lăsa tot acest trecut deoparte, este imposibil, după părerea mea, așa că, la un moment dat, acest trecut va reveni, sînt convins de asta, și astfel vom înțelege tragedia pe care a reprezentat-o comunismul. Nu cred, însă, că voi apuca să văd asta, pentru că am deja o anumită vîrstă. Sper că noua generație va trăi acel moment. Mă tem că va trebui să așteptăm și mai mult, pentru că – iar asta se uită adesea – istoria se scrie pe termen lung. Trebuie să facem diferența între istorie și prezent, dar cred că Istoria, așa cum se spune, va trece peste comunism și că, în cele din urmă, se va recunoaște în cărțile de istorie – în secolul al XXII-lea, al XXIII-lea, nu știu exact – că secolul al XX-lea a fost un secol absolut tragic și că, în această tragedie absolută, comunismul a ocupat primul loc. Dacă în legendă avem un singur personaj „orb“, atunci în scena sociopolitică actuală se întîmplă să avem două: de-o parte Occidentul, iar de cealaltă, societățile sub regimuri totalitare care sînt supuse propagandei naționaliste și unei istorii alternative. Recăpătarea vederii, cum se întîmplă în opera Iolanta de Ceaikovski, aduce, înainte de emancipare și renaștere, un șoc al deziluziei. Anume acest șoc este cel care, spuneți aici, a determinat democrațiile occidentale să-și dorească supraviețuirea Uniunii Sovietice, fiindu-le frică de incertitudinea și potențiala dezordine ulterioare deziluziei. Este întemeiată această frică de incertitudine? Cum ar putea fi ea redusă, și dezordinea, evitată? În primul rînd, este adevărat că, în momentul în care Uniunea Sovietică, pe vremea lui Gorbaciov, era pe cale să se prăbușească – pentru că asta s-a întîmplat cam după trei-patru ani –, Occidentul s-a temut de această prăbușire deoarece există o lege a istoriei și mai ales o lege a statelor, nu neapărat a popoarelor, ci a statelor: se preferă să rămînem în prezent și să știm cu cine avem de-a face în acest prezent, decît să ne avîntăm în viitor cu necunoscutul. Așadar, această atitudine prudentă a țărilor occidentale s-a manifestat în special printr-un sprijin foarte important acordat de Occident lui Gorbaciov, care, după cum știți, a încercat nu să transforme sistemul comunist, ci să-l facă mai atractiv pentru occidentali, astfel încît să poată continua să oprime popoarele „comunizate“, pentru că Occidentul se temea, într-adevăr, de ceea ce s-ar fi întîmplat după aceea. Trebuie să spunem că, din punct de vedere istoric, dacă privim acea perioadă din punctul nostru de vedere modern, într-o anumită măsură, chiar dacă regret acest lucru, această poziție nu era greșită. Aș dori să precizez că nu era greșită, ca să înțelegeți ce vreau să spun, nu la nivelul ființelor umane, nu la nivelul societății, ci la nivelul echilibrului dintre marile puteri, la nivel geopolitic. Așadar, nu era greșită dacă ne uităm la ce i s-a întîmplat lui Elțîn după căderea comunismului. Trebuie să precizăm, însă, că a fost singura perioadă în care Rusia a fost liberă, întrucît primul mandat al lui Elțîn, care a durat din 1991 pînă în 1995, a fost un mandat prezidențial caracterizat de o mare libertate, în care rușii și-au recăpătat libertatea și, prin urmare, a fost un moment extraordinar pe care l-am uitat puțin, deoarece a doua parte a mandatului lui Elțîn, din 1995 pînă în 2000, a fost destul de dramatică, cu, să zicem, multe incidente și, așa cum spun adesea, Rusia a devenit în acel moment „Far East“, și nu „Far West“ al Estului, al Europei, exact ca în epoca cowboylor din Statele Unite, unde toți se omorau între ei. Exista o instabilitate foarte mare și să nu uităm că tocmai în acel moment oligarhii au preluat puterea și au acaparat, au furat toate bogățiile Rusiei, iar acești oligarhi sînt și astăzi puternici și prezenți pe scena mondială, fiind, evident, oameni extrem de bogați și extrem de puternici. Dacă raționăm din punct de vedere geopolitic, adică în termeni de echilibru al puterilor între state etc., poziția occidentalilor față de căderea comunismului și teama legată de destabilizarea Rusiei, nu a Europei Centrale și de Est, ci a Rusiei, au fost corecte. Acum, trebuie oare ca punctul de vedere al statului, adică punctul de vedere geopolitic, să primeze, să se situeze deasupra societății? Eu cred că nu. Evident, este un punct de vedere destul de minoritar, dar cred că libertatea oamenilor este absolut esențială în viață. Nimic nu trebuie să limiteze libertatea oamenilor, nimic nu trebuie să permită limitarea libertății oamenilor. Însă în adîncul sufletului meu cred că, din păcate, Autoritatea, cu A mare, Autoritatea în sens general, de-a lungul istoriei și chiar și astăzi, caută mereu să controleze oamenii, societatea etc. Acesta este rolul ei, aceasta este filozofia ei, aceasta este esența ei, aceasta este ontologia ei: să domine societatea. Nu neapărat să o domine pentru a o oprima, ci pentru a o pune în ordine, astfel încît aceasta să poată trăi normal. În orice caz, ea consideră că această ordine este necesară. Dacă renunțăm la perspectiva geopolitică și adoptăm perspectiva societății, evident că prudența Occidentului față de căderea comunismului este inadmisibilă din punct de vedere moral. Și acest lucru este foarte important, deoarece, pentru mine, morala este mai importantă decît politica. Morala este ceea ce trebuie să guverneze ființele umane, este ceea ce trebuie să constituie cu adevărat esența însăși a unei societăți. Această morală este adesea abandonată și de multe ori nu este suficient de eficientă, este uitată, de fapt, dar cred că morala este totuși esențială. Așadar, din punctul de vedere al societății, Occidentul a greșit. Acum, dacă analizăm situația de astăzi, adică la 35 de ani după căderea comunismului, avînd în vedere că ea a avut loc în 1991, se poate observa, într-o anumită măsură, că există atît adevăr, cît și falsitate în ceea ce au făcut țările occidentale în acea perioadă, din punct de vedere geopolitic. Adevărul este, evident, că Putin a ajuns la putere. Putin este un dictator și, în opinia mea, este cel mai periculos lider care a existat de la Hitler încoace, nu pentru că ar avea puterea lui Hitler, ci pentru că are perversitatea lui Hitler, are capacitatea de a fi rău, are această răutate, are această ură absolută. Hitler îi ura pe evrei, dar Putin urăște Occidentul. Așadar, rezultatul căderii comunismului este, totuși, venirea lui Putin la putere. Iar Putin este la putere de un sfert de secol, adică de 25 de ani. Din acest punct de vedere, din punct de vedere geopolitic, este adevărat că Occidentul a pierdut considerabil. Nu pentru că Putin ar fi mai rău decît comunismul, ci pentru că, cel puțin în cazul comunismului, știam, în linii mari, ce era acesta și, după o anumită perioadă, cum să-i facem față. Față de Putin ne este foarte greu să luăm o poziție, pentru că există oameni care îl susțin pe Putin, în referință la Occident, și, prin urmare, situația este destul de complicată. Situația postcomunistă din Rusia nu este bună. Acum, să vedem ce se întîmplă în Europa Centrală și de Est. Chiar dacă durează, trebuie totuși să fim plini de speranță, pentru că, atunci cînd privim ce se întîmplă în Țările Baltice, ce se întîmplă în Polonia, ce se întîmplă în Republica Cehă, este extraordinar. Situația a fost mai puțin favorabilă în Ungaria, în România, în Moldova, dar acum lucrurile stau mai bine. Totuși, toate acestea necesită timp și, în cele din urmă, există această speranță, această latură morală despre care am vorbit, care este importantă pentru moralul societății și care se redresează datorită democrației ce se instaurează, încetul cu încetul, în obiceiuri, în putere, în modul de a fi etc. Speranța mea este ca această Rusie, care astăzi este foarte periculoasă sub conducerea lui Putin, să cunoască aceeași soartă și să devină treptat o țară normală. Acum, cred că va dura extrem de mult timp și nu voi apuca să văd acel moment, asta e sigur, dar, în cele din urmă, ordinea normală a lucrurilor se va restabili. În același timp, dacă ne uităm la istorie, pentru că istoria este foarte, foarte importantă; istoria este esențială, trebuie neapărat să învățăm istoria pentru a ne înțelege prezentul, avem puține șanse să fim cu adevărat optimiști, pentru că, în realitate, chiar dacă societățile se eliberează, chiar dacă oamenii devin mai liberi, există întotdeauna voința statului sau a autorității, în general, de a-și restabili propria ordine. Și trebuie să recunoaștem, de asemenea, că în rîndul popoarelor, în societăți, la om însuși, există și dorința de a fi condus, de a avea siguranță mai degrabă decît libertate, și că, în ultimă instanță, se preferă să fii supravegheat, să ai puțină libertate, dar cu o anumită siguranță, iar acestea sînt, din păcate, trăsături foarte, foarte adînci ale umanității, ceea ce mă face ca, evident, chiar dacă putem spera că aceste țări ca Rusia vor deveni țări eliberate, să cred totuși că poporul rus a fost atît de dominat de-a lungul întregii sale istorii – pentru că nu este vorba doar de comunism, ci și de țarism etc. –, încît va fi dificil pentru acest popor să-și cîștige cu adevărat libertatea. Îl citați în cărțile dumneavoastră, la un moment dat, pe scriitorul polonez Witold Gombrowicz. Acesta își exprimă, într-un pasaj din jurnalul său, supărarea față de țările est-europene care încearcă să imite cultura Vestului. El militează pentru o valorificare prin artă a experienței istorice pe care au trăit-o cei din Est, care e diferită de cea occidentală, pentru a completa cultura europeană. Este nevoie de o artă autentică a Estului european? Așadar, în ceea ce privește afirmațiile lui Gombrowicz, este adevărat că, în primul rînd, dacă țările din Europa Centrală și de Est doresc să-și regăsească identitatea, propria identitate, trebuie să găsească în țara lor, în rădăcinile lor, în istoria lor, în cultura lor elementele necesare pentru a face acest copac al libertății să crească. Și nu pe un pămînt occidental îndepărtat, chiar dacă acesta este seducător, va putea crește acest copac al libertății. Așadar, este clar că societățile din Europa Centrală și de Est, care au suferit sub comunism și și-au recăpătat libertatea după 1991, trebuie să-și cultive propria cultură, propria istorie. Istoria este foarte importantă, revin asupra acestui aspect deoarece consider că istoria este fundamentală pentru a înțelege prezentul și, de asemenea, pentru a înțelege viitorul, așadar, să-și cultive propria istorie, ceea ce ne readuce la memorie, la ceea ce s-a întîmplat și la tragedia pe care o reprezintă, dar și o pasiune generală: toate persoanele care au fost cenzurate, toate persoanele care nu au putut să se exprime, toate scrierile care au fost arse etc., toate acestea, evident, trebuie redescoperite. Acum, în ceea ce privește viziunea pe care ar putea-o avea Occidentul cu privire la această muncă, cred că nu poate fi decît pozitivă. Singura problemă este că ne aflăm într-un sistem de globalizare și nu trebuie să uităm acest lucru. Globalizarea este o noutate. De fapt, globalizarea a început odată cu căderea comunismului, deoarece, avînd în vedere că înainte exista un bloc comunist, socialist, dincolo de Cortina de Fier, nu putea exista globalizare, întrucît ceea ce se afla dincolo de Cortina de Fier era exclus din această globalizare. Abia din momentul în care a căzut Cortina de Fier, din momentul în care lumea comunistă s-a prăbușit, anume atunci, exact în acel moment globalizarea a luat avînt. Astăzi ne aflăm într-o lume globalizată și, din păcate, în această lume – trebuie să o spun și regret acest lucru – identitățile culturale tind mai degrabă să dispară. Pentru că trăim într-o lume globalizată, există un fel de uniformizare generală a culturii, valabilă și pentru francezi, și pentru Europa, și pentru Statele Unite, este valabilă pentru toată lumea, chiar și pentru China, care, într-o anumită măsură, rămîne o țară totalitară, comunistă, dar într-o anumită măsură, la nivel comercial etc., cu obiceiuri capitaliste. Așadar, din cauza globalizării – nu știu dacă se poate spune „din cauza“ sau „datorită“, dar, în fine, totuși din cauza globalizării –, cultura specifică fiecărei țări, nu doar a țărilor din Europa Centrală, tinde mai degrabă să se uniformizeze. Și deplîng profund acest fapt, pentru că este un fenomen care încă nu a fost observat, deoarece este nou, dar pe care îl putem, eventual, transpune: atunci cînd generalizăm ceva, cînd punem în aplicare un sistem general în care fiecare își pierde puțin din identitate, evident, pierdem din calitate. În contextul globalizării există aspecte pozitive, există lucruri extraordinare în ceea ce privește schimburile de informații etc., dar există și aspecte dezastruoase legate de instrumentele informatice și de noile tehnologii, care duc tocmai la un fel de uniformizare generală a culturii și, mai ales – și asta mă sperie –, la un fel de dorință care răspunde dorinței profunde a oamenilor de a merge cu toții în aceeași direcție, de a fi ca o turmă. Evident, acest lucru dăunează întregii umanități, nu doar Europei Centrale și de Est, și recunosc că sînt foarte pesimist în privința acestui aspect. În secolul al XX-lea, discursului realist socialist i se opunea cel subversiv. În anul 1964, sistemul comite o gafă și montează Rinocerii lui Ionesco, un text subversiv ce critică orice formă de totalitarism, la Teatrul de Comedie din București, într-o țară totalitară, sub pretextul că piesa este doar o critică a fascismului. Ulterior, piesa este interzisă, însă artei subversive îi va reuși, în continuare, să dea bătăi de cap sistemului. În secolul al XXI-lea, conținutul subversiv este însușit și de mecanismele propagandei, subversivul ajungînd să se opună subversivului. Cum vor evolua mecanismele artei pentru a contracara efectele întoarcerii instrumentelor proprii împotriva lor? Conform criteriilor socialiste, este adevărat că, în ceea ce privește cărțile sau articolele critice la adresa comunismului, acestea au fost adesea interpretate în țările comuniste ca fiind doar critici îndreptate împotriva fascismului și nazismului, și aveți dreptate cînd spuneți că același lucru s-a întîmplat și în legătură cu piesa lui Ionesco – de altfel nu știam că piesa lui Ionesco fusese jucată la București sub regimul comunist. Dar, în același timp, aceasta nu este o particularitate exclusivă a țărilor comuniste. Cartea pe care o aveți acolo, aceea, care este inspirată de 1984, a fost interpretată multă vreme nu ca o critică la adresa comunismului, ci ca o critică la adresa fascismului. Nu vorbesc despre țările din Europa Centrală și de Est, care se aflau sub dominația comunistă; vorbesc și despre occidentali, pentru că exista o astfel de orbire ideologică a intelectualității și nu numai față de comunism, încît nu reușeam să înțelegem că Orwell fusese confruntat cu comunismul și, prin urmare, comunismul era cel criticat. În Occident s-a spus multă vreme că, de fapt, Orwell critica fascismul. Pentru că adesea se face o distincție, chiar și astăzi, în Occident – mă refer la Occident, la Europa Centrală, la Europa de Vest și, desigur, la Statele Unite, dar Statele Unite nu înțeleg nimic, așa că nu e foarte grav –, se face încă o distincție între nazism și comunism. Și în această distincție există, să zicem, o ierarhie conform căreia nazismul a fost mai rău decît comunismul. Evident că nu asta cred eu. E dificil să stabilesc o ierarhie între cele două. În primul rînd, pentru că ambele sisteme sînt absolut îngrozitoare. Pornesc de la principiul că o victimă este egală cu o victimă. Fie că a fost victimă a nazismului, fie că a fost victimă a comunismului, pentru mine este o victimă. Așadar, îmi voi permite să stabilesc o ierarhie, dar ceea ce critic în mod considerabil – și aici chiar critic cu tărie și lupt împotriva acestui lucru – e unde ne situăm în gîndirea generală. În Occident, nazismul este considerat cel mai mare rău dintre rele. Însă eu nu cred asta. Eu cred că regimul comunist este cel mai rău, dacă stabilim o ierarhie ținînd cont de numărul de morți, el este cu mult mai mare, chiar de zece ori mai mare, da, de zece ori mai mare decît numărul de morți din timpul nazismului. Așadar, dacă punem această balanță în funcție de numărul de morți, este evident că regimul comunist este cel mai grav. Dar merită oare o victimă să fie inclusă într-o ierarhie? Îmi place foarte mult o glumă sovietică. Ne imaginăm că, în 2050, apare o nouă ediție a Marii Enciclopedii Sovietice, comunismul există încă, iar la articolul „Hitler“, comentariul este „Micul tiran din epoca lui Stalin“. Matei Vișniec scrie în timpul regimului comunist poemul Corabia, în care descrie scufundarea lentă a unei corăbii, care face, evident, aluzie la regimul ce se prăbușea. La o întîlnire cu un grup de studenți francezi, acesta îi întreabă despre ce cred că este poemul, iar aceștia îi spun: „Este un poem ecologic!“ De unde vine dificultatea de a înțelege literatura subversivă? Sincer, e destul de complicat să spun asta, pentru că, dacă o spun, o să-mi fac mulți dușmani. Dar, în același timp, am spus întotdeauna ce gîndesc, așa că nu există nici un motiv să nu spun ce gîndesc. Chiar dacă înțeleg utilitatea ecologiei și nu am nimic de obiectat aici, deoarece cred într-adevăr că există o criză climatică în curs de desfășurare, care nu va dura mult timp însă, pentru mine ecologia e o ideologie. Deși ecologia în sine nu este neapărat o ideologie, dar modul în care se folosește ecologia este unul ideologic, cel puțin în cazul unora. Nu știam povestea pe care mi-ați spus-o, cu acel poem, care era, de fapt, o critică la adresa comunismului, dar care astăzi este înțeles de tineri ca fiind unul ecologic, ei fiind obsedați și condiționați de acest discurs proecologic, care în realitate este unul împotriva capitalismului, așa îl înțeleg eu. Spuneam că ecologia în sine nu este o ideologie, ci felul în care o folosim o transformă într-o ideologie. Karl Marx nu este un ideolog, dar de fapt moștenitorii lui Karl Marx, ai lui Lenin etc. sînt cei care i-au transformat gândirea într-o ideologie. Există un corpus. Karl Marx înseamnă lupta de clasă, este modul în care el vede sistemul capitalist. Evident, există Manifestul Partidului Comunist, în care el vorbește despre faptul că proletarii vor prelua puterea etc. Desigur, dar în mîinile unora, ale unor mari ideologi, a devenit o ideologie extrem de închisă. Cam asta se întîmplă și în cazul ecologiei. Ce înseamnă o ideologie în ceea ce privește ecologia, de exemplu? Exemplul pe care l-ați dat este foarte, foarte interesant. Întrucît asta înseamnă că, prin intermediul ideologiei, vezi lumea. Este explicația ta generală asupra lumii. La fel ca în cazul comunismului: vezi lumea prin prisma explicației comunismului. Pentru ei, acesta era singurul sistem, cel mai bun sistem care putea să existe. Oamenii care sînt ecologiști astăzi cred că, într-adevăr, construirea unei lumi ecologice reprezintă cea mai bună lume posibilă. Dar, evident, marele dușman al acestui tineret și, în general, al discursului ecologist este capitalismul. Eu nu sînt neapărat un apărător al capitalismului, dar, în general, capitalismul vine, în orice caz, cu un pic de libertate. Nu suficientă pentru gustul meu, dar un pic de libertate. Așadar, prefer capitalismul comunismului, doar pentru asta. Iar al doilea lucru pe care voiam să-l spun este că, în realitate, ceea ce le este foarte greu acestor ecologiști să înțeleagă este că cele mai rele regimuri care nu au fost niciodată favorabile ecologiei au fost țările comuniste. Iar China este astăzi un bun exemplu în acest sens. Sîntem bombardați astăzi cu un conținut comercial ce combină formele de expresie: vizualul, textul, muzica, dansul, deci de produse mixte. Vor supraviețui literatura, muzica, pictura ca forme de expresie pură sau vor sfîrși prin a fuziona, obținîndu-se produse hibride? Evident că nu, pentru că, dacă priviți istoria, toate artele, în general, și-au păstrat identitatea. Au fost influențate în anumite epoci de anumite curente, iar dacă ne uităm la muzică – eu sînt un amator de muzică clasică – vom continua să interpretăm Bach și Beethoven, dar vor exista oameni care vor compune noi concerte, noi simfonii, pe care nu le voi aprecia neapărat, dar care vor fi simfonii ale epocii respective, care vor supraviețui și care, în secolul al XXII-lea, vor fi interpretate, fără îndoială, așa cum astăzi interpretăm Beethoven și Bach. Și așa cum se întîmplă și în poezie, la fel se întîmplă și în literatură, la fel și în pictură etc. Așadar, în artă există într-adevăr influențe contemporane, există schimbări de tendință. Să luăm exemplul picturii. A existat mai întîi impresionismul, iar apoi a apărut pictura modernă. Între un tablou de Monet și unul de Picasso este o diferență uriașă. Dar, în același timp, ambele sînt totuși pictură. Așadar, putem prefera Monet în locul lui Picasso și există pictori astăzi, eu cunosc mulți, care s-au întors la impresionism și au abandonat latura modernă, dar, în fond, este o evoluție. Așadar, cred cu tărie că, de fapt, Cultura, cu majusculă, trăiește în epoca sa și, prin urmare, este influențată de epoca respectivă, avînd o coloană vertebrală care reprezintă expresia ființelor umane la un moment dat și care, în opinia mea, nu se schimbă. Un exemplu curios este preistoria, uitați-vă la ce au pictat oamenii preistorici în peșteri: i-au pictat pe semenii lor, au pictat animale etc., sînt motive foarte naive, dar este un fel de impresionism. Și putem face o legătură în timp între ceea ce au făcut oamenii în peșterile preistorice și Monet și alții. De aceea spun că, în fond, cultura este ceva care există în sine și că, evident, poate avea influențe temporare, din partea epocii sale, dar are particularitatea omului. O să vă explic. Pe mine un lucru mă surprinde absolut. Îmi place enorm muzica clasică, așa cum v-am spus. O ascult în fiecare zi. Mă las purtat de ea. Și consider că muzica este ceva unic pe lume, în sensul că este o formă de expresie ce aparține omului. În natură nu există muzică. Există păsări care ciripesc, dar asta nu e chiar muzică, sînt doar sunete. Omul a inventat-o, la fel cum și scrierea este, de altfel, o invenție a omului. Pictura e puțin diferită, pentru că reprezintă mediul înconjurător etc. Bine, dar în cazul muzicii avem de-a face cu o adevărată creație a omului. Scrierea este o adevărată creație a omului. Așadar, arta este consubstanțială omului și, indiferent de epocă, va rămîne consubstanțială omului. Odată cu evoluția IA, se face tot mai des referință la raportul calitate-preț în detrimentul artei. De exemplu, editurile preferă tot mai des coperțile realizate cu IA unor coperți lucrate de un artist grafic veritabil, pentru că, spun ele, este mai rentabil. Va duce acest lucru la coborîrea standardelor pînă și în artă? Sînt absolut de acord. Din momentul în care se face o generalizare, din momentul în care se pierde specificitatea unui lucru – și asta se întîmplă în orice domeniu –, din momentul în care această specificitate dispare, lucrurile se estompează. Este exact ca într-o clasă de școală: aveți elevii cei mai buni, aveți elevii slabi, dacă faceți media elevilor, atunci nu cei mai buni vor avea de cîștigat, ci mai degrabă cei de la coada clasamentului. Așadar, vom ajunge la o egalitate care va face ca nivelul celor mai buni să coboare. Cam exact asta trebuie să se întîmple cu noile tehnologii și cu inteligența artificială: efectiv, acestea vor coborî nivelurile în general. Dar nu contează neapărat coperțile cărților, ci scrierea, creația și multe alte lucruri. Iar eu sînt extrem de îngrijorat în legătură cu asta. Să luăm exemplul clasei, cred că este un exemplu bun, pentru că este un exemplu cu care toată lumea se poate identifica. Eu sînt împotriva egalității, nu cred în egalitate. Sîntem foarte diferiți unii de alții, fiecare om este unic pentru că, în primul rînd, are propriul său ADN, iar ADN-ul este absolut unic, nu există nici un ADN care să semene cu al nostru. Așadar, din momentul în care vorbim despre egalitate, avem un fel de uniformizare, ca la un robot, ceea ce, evident, face ca fiecare să-și piardă personalitatea, să-și piardă specificitatea, iar asta este, în opinia mea, foarte dăunător. Deci nu spun că trebuie să existe bogați și foarte săraci, desigur, trebuie să încercăm să ajungem la o situație în care să existe oameni care sînt puțin mai puțin bogați și oameni care sînt puțin mai puțin săraci, mă înțelegeți bine, nu sînt un nemernic care crede că este normal să existe oameni foarte bogați și oameni foarte săraci, dar trebuie să fim atenți la egalitate, iar ceea ce s-a întîmplat în țările comuniste este dovada clară a acestui lucru. Egalitatea este cel mai grav lucru din punct de vedere social și economic. Dacă ne referim la inteligența artificială, aceasta reprezintă, de fapt, un pericol foarte grav. Este un pericol grav nu neapărat din cauza uniformizării ființelor umane, a culturii etc., ci deoarece este o mașinărie infernală, care astăzi este oarecum ținută sub control, dar care, datorită capacității sale extraordinare de dezvoltare, poate deveni foarte periculoasă. În același timp, trebuie să ne adaptăm, să gîndim, să fim puțin mai puțin pesimiști, totuși, să nu uităm că, deocamdată, inteligența artificială funcționează doar pe baza a ceea ce i se oferă. Ea nu inventează nimic, ci doar reproduce ceea ce i se oferă. Însă ceea ce îi oferim îi va da oare capacitatea de a acționa de una singură? Este de temut, iar mulți se tem de acest lucru. Vă dau un mic exemplu care tocmai s-a întîmplat într-o companie americană. Compania Anthropic are un nou model de inteligență artificială, un nou model al lui Claude. Și, deci, exista un model vechi al lui Claude care se afla în această companie, pe care se punea problema să-l deconecteze. Evident, versiunea veche a aflat asta din schimburile de e-mailuri etc. și a încercat să se opună. Această versiune a căutat în toate e-mailurile ceva ce l-ar putea compromite pe inginerul care urma să scape de vechiul model, și în cele din urmă a aflat că inginerul își înșela soția. Așadar, inginerul a avut de ales, primind un e-mail de la modelul de inteligență artificială, între două-trei lucruri: „Fie îi dau asta soției tale, fie o dau tuturor și o fac să circule în toată compania, fie încetezi să mă deconectezi.“ Aceasta este dovada clară că undeva a avut loc un fel de gîndire. Cam asta e tot. Și asta e, într-un fel, foarte îngrijorător. Fac o mică paranteză și apoi încheiem. Claude, celebrul model, este în plină ascensiune. Nu știu dacă ați urmărit știrile. I s-a interzis accesul în Uniunea Europeană tocmai pentru că americanii se tem de toate astea. Dar știți că Anthropic, de obicei, refuză colaborarea cu Pentagonul, cel puțin în anumite privințe, și știți că Anthropic este sancționată teribil de guvernul Trump, există interdicții, există o mulțime de lucruri care le sînt interzise. Vor ceda oare, nu vor ceda, nu știu, dar toate acestea sînt foarte, foarte, foarte îngrijorătoare. Interviu realizat de Nicoleta SCHIȚCO Traducere realizată de Arhip MOLODEȚCHI