Реальные мушкетеры XVII века: элитные гасконцы, чьи подвиги вдохновили Дюма

Elita militară cu stil a Europei: Soldații eleganți, fițoși și de o cruzime letală În secolul al XVII lea, într-unul dintre cele mai puternice state europene lua naștere o forță militară de elită care a introdus pe continent imaginea războinicului dandy, a soldatului boem cu o aură romantică. Au fost luptători de elită care au intrat în legendă. Au fost idolii generațiilor întregi de copii, au fascinat și au ținut cu sufletul la gură miliarde de cititori de-a lungul unui secol și jumătate. Este vorba despre celebrii muschetari, Athos, Porthos, Aramis și, evident, puștiul-minune D’Artagnan, eroii seriei de romane a lui Alexandre Dumas, unul dintre cei mai faimoși scriitori romantici francezi. Evident, aventurile celor patru muschetari sunt, în mare parte, rodul imaginației lui Dumas. Nu însă și multe dintre personajele romanelor. Majoritatea au trăit în realitate în Franța secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. De altfel, muschetarii erau exponenții unui corp militar de elită unic în Europa, indivizi care au fascinat în secolul lor prin prezență, calitățile lor războinice, dar mai ales prin atitudinea promovată. Au fost imaginea perfectă a soldatului dandy, a războinicului cu sânge albastru care ducea o viață de superstar rock, a individului care a rămas cu o faimă aparte în istorie. Un soldat de modă nouă Muschetarii lui Dumas au fost, în realitate, un corp de elită al regelui Franței, constituit sub denumirea de „Les Mousquetaires de la Maison du Roi”, din deceniul al doilea al secolului al XVII-lea. Aparent doar niște bodyguarzi, muschetarii regelui erau, de fapt, o unitate de elită unicat la nivel european. Un soldat de modă nouă care a reușit să câștige o faimă aparte în cele mai dure bătălii ale secolului al XVII-lea. Muschetarii provin, de fapt, din garda personală a regelui Franței, Henric al IV-lea. Aceștia se numeau inițial „carabinieri” și erau o prezență inedită pe câmpul de luptă. Practic, erau o combinație nemaivăzută la acea vreme între pușcași și călăreți. Carabinierii erau gentilomi, adică proveneau din rândul aristocrației (de obicei din rândul micii aristocrații), care-și căutau norocul luptând pentru rege. La bază erau trupe de cavalerie ușoară, utilizate drept gardă a regelui, mai ales în contextul situației politice volatile din Franța, marcată de războaie religioase și asasinate. Pe lângă faptul că luptau folosind tehnicile cavaleriștilor, acești carabinieri foloseau și armele de foc în timp ce luptau călare. Lucru imposibil în timpul utilizării archebuzelor. Acești carabinieri foloseau însă o serie de arme de foc mai scurte și mai ușoare decât archebuzele infanteriei, pentru a le putea folosi eficient din șa. Practic, aveau o greutate de până la 3 kilograme și sub un metru, pentru a fi puse în teci speciale montate la șa. Carabinierii foloseau tactica „caracole”, adică se apropiau de unitățile inamice, trăgeau secvențial și apoi se retrăgeau pentru a reîncărca. Aceste arme de foc utilizate de acești cavaleriști speciali ai regelui Henric al IV-lea aveau o rotiță cu scântei, o inovație tehnică care a făcut posibilă existența acestor unități hibride. Practic, era o roată din oțel zimțată, acționată de un arc, întoarsă cu o cheie. La apăsarea trăgaciului, o bucată de pirită lovea roata care se învârtea, generând scântei puternice ce aprindeau praful de pușcă. A fost primul sistem de autoaprindere. Nu mai necesita un fitil care rămânea aprins continuu. Ei bine, muschetarii au fost, practic, o îmbunătățire a acestor carabinieri. În locul carabinelor, aceștia au primit muschete, mai ușoare decât cele de infanterie și mai scurte, dar mult mai puternice și rapide. Prima companie de muschetari a fost creată de Ludovic al XIII-lea în 1622. Acest lucru a avut loc imediat după capitularea orașului Montpellier, în timp ce trupele se îndreptau spre Avignon. „Majestatea Sa i-a ordonat domnului d’Epernon să-i dea șase dintre gărzile sale pentru a alcătui compania menționată. Aceasta era dorința sa și vă pot spune că am fost nevoit să îmbrac tunica de muschetar. Deși era, fără îndoială, o mare onoare să fac parte din Companie, ceea ce mă neliniștea era gândul că nu voi mai putea primi funcția de sublocotenent care îmi fusese promisă la Montpellier în 1622. Regele m-a asigurat că nu era vorba despre o retrogradare și că mă introducea în rândurile muschetarilor pentru că știa că eram un om curajos, care săvârșise fapte mărețe. El era hotărât să primească în această Companie numai nobili, pe care urma să-i ia drept Gărzi ale sale, împreună cu câțiva soldați de profesie; însă nu dorea să accepte oameni care nu mai serviseră anterior și care nu își dovediseră deja valoarea…”, relata Puysegur, un aristocrat francez, unul dintre primii muschetari, în memoriile sale. Războinicii cu sânge albastru, aleși pe sprânceană pentru a muri pentru rege Prin crearea Companiei Muschetarilor, Ludovic al XIII-lea a dorit să formeze un corp de luptători de elită, complet devotat persoanei sale. Muschetele au înlocuit carabinele, iar tunica albastră a devenit uniforma companiei. O ierarhie strictă organiza compania în funcție de grade. Prin urmare, nu trebuie confundată denumirea glorioasă de „Muschetari” cu aceea a simplului soldat care purta și încărca o muschetă. Diferența era substanțială. În primul rând, muschetarii regelui erau oameni cu origine nobilă, în timp ce infanteriștii înarmați cu muschete erau oameni de rând. Nu mai vorbim de faptul că, pentru a accede în rândurile muschetarilor regelui, aristocrații aspiranți trebuiau să îndeplinească niște condiții esențiale. În primul rând, trebuiau să fie spadasini foarte buni, să aibă o pricepere deosebită la echitație și, nu în ultimul rând, să aibă un fizic impunător și plăcut. Adică trebuiau să fie frumoși, pricepuți și, pe cât posibil, și deștepți. În timpul stagiului de pregătire învățau să utilizeze muscheta, dar și eticheta de la Curte. Numărul lor era limitat. Doar 100 de locuri erau disponibile în regimentul de elită al muschetarilor regelui. De altfel, de-a lungul carierei lor erau obligați să participe regulat la o instrucție serioasă și, totodată, să respecte o disciplină dură atunci când se aflau de serviciu sau pe câmpul de luptă. Deveneau experți în mânuirea armelor. Nu în ultimul rând, li se inducea un sentiment de camaraderie legendar. Muschetarii trebuiau, în primul rând, să moară pentru rege și regină, dar, în același timp, să nu-și lase niciodată camaradul la ananghie. Aventurile senzaționale ale adevăratului „Om de fier”. Faptele de arme ale unuia dintre cei mai de temut războinici ai Europei Practic, erau împărțiți în două mari contingente, „muschetarii gri” și „muschetarii negri”, fiecare cu o organizare militară serioasă. Pe lângă privilegiile aferente rangului lor, toți ofițerii sunt scutiți de taxele regale. Într-adevăr, prin simpla lor prezență pe câmpul de luptă, se considera că aceștia își plătiseră deja „taxa de sânge”. Compania era condusă de un locotenent-căpitan. Acesta era faimosul domn de Tréville, din romanul „Cei Trei Muschetari”. Și, culmea, a existat în realitate. Acesta putea propune în mod voluntar participarea companiei sale la o campanie militară sau putea încredința unora dintre oamenii săi misiuni personale în folosul regelui sau al reginei. La început, rangurile în cadrul companiei puteau fi cumpărate, dar Ludovic al XIII-lea a favorizat un sistem de promovare bazat pe merit, tocmai pentru a da acel caracter de elită unității sale militare. Din cadrul corpului de ofițeri mai făceau parte și sublocotenentul (asistentul comandantului), dar și cornette și ensign, purtătorii de stindarde și, totodată, cei care mobilizau oamenii în timpul bătăliei. În cadrul trupelor, un rol important îl avea maréchal des logis (sergent-major), dar și caporalul. Cele mai de jos ranguri ale companiei erau muschetarii recruți. „Muschetarii călare ai gărzii regelui nu intră în serviciul de gardă decât atunci când regele iese; atunci înaintează călare, în fața tuturor celorlalte Gărzi, doi câte doi. Toți poartă tunica albastră cu crucea de argint. Căpitanul lor este domnul de Tréville, pe care răposatul rege l-a promovat în această funcție datorită marelui său curaj. Sunt în număr de o sută treizeci de oameni și primesc câte patruzeci de soli pe zi”, preciza F. Danjou în „Starea Franței în 1648–1649”. Războinicii superstar ai vremurilor lor, dandy care trăiau sub deviza „carpe diem” Muschetarii nu erau doar niște soldați de elită, niște războinici cu niște calități excelente pe câmpul de luptă, erau un adevărat fenomen. Erau superstarurile vremurilor lor. A fi muschetar nu era doar o meserie, ci un stil de viață. Erau îmbrăcați după ultimul răcnet al modei pariziene, cu haine viu colorate, cu părul lung, buclat și pălării cu pene uriașe, cizme înalte până la genunchi și spade la brâu. Erau bărbați frumoși, înalți, aleși pe sprânceană. Erau ultimii războinici cu aureolă romantică ai Europei, o rămășiță a cavalerismului medieval. Aveau un cod al onoarei și, totodată, trăiau ca și cum ar fi fost ultima zi. O „gașcă nebună” a Franței secolului al XVII-lea care băteau hanurile, erau amanți și petrecăreți. Purtau toți haine diferite, dar se distingeau printr-o cazacă albastră, cu margini albe și căptușeală roșie, pe care se afla brodată o cruce de argint. Evident, când plecau la luptă renunțau la pălăriile cu pene, cămășile brodate și pantalonii fashion. Datorită felului lor de a fi, dar și a unor calități superbe pe câmpul de luptă, muschetarii regelui deveniseră legende vii. Toți tinerii aristocrați visau să intre în acest corp de elită. „Prestigiul Companiei în cadrul armatei și în rândul tinerilor nobili a crescut considerabil. Se începuse să se creadă că era mai glorios să-ți riști viața în ceea ce pe atunci era numit „patul de onoare”, purtând tunica de muschetar, decât ca membru al Gărzilor. Această nouă mentalitate era deosebit de evidentă în rândul gasconilor, un popor sobru și cumpătat, pentru care cariera militară reprezenta adevărata și unica lor credință”, preciza Arnaud Jacomet. Se întâmpla ca, de multe ori, pe câmpul de luptă, inamicii, doar știind că vor lupta împotriva lor, să fugă efectiv. „Compania luptă atât pe jos, cât și călare. Oamenii sunt îmbrăcați diferit, însă toți poartă peste haine, ca semn distinctiv, tunica albastră, foarte scurtă, deoarece ajunge doar până la crupa calului. Este un fel de pelerină cu mâneci largi și deschise, pe care se află patru cruci albe: câte una pe fiecare parte, una în față și una în spate. Priveliștea acestor [tunici] albastre cu crucile lor albe îi îngrozea pe adversari, atât de mare era priceperea în luptă și vitejia muschetarilor!”, spunea Clément Bosson. Rădăcinile ascunse ale Europei: de unde provin, de fapt, strămoșii și limbile europenilor de astăzi Muschetarii s-au remarcat în cele mai dure bătălii dintre Franța și Anglia sau Franța și Spania. Au primit sute de misiuni speciale și au ieșit victorioși din situații-limită. „Au înaintat sub focul inamicilor poziționați pe munți și au îndurat tirul de tunuri al fortului Talasse. Ajungând, cu săbiile în mâini, la prima linie de apărare, s-au năpustit asupra piemontezilor, împingându-i înapoi și atacându-i cu atâta vigoare, încât au spulberat alte două baricade cu aceeași repeziciune, pătrunzând în urma dușmanului aflat în retragere. Au urcat fără să se oprească până în vârful muntelui, de unde se vedea Suze, iar citadela a deschis asupra lor un baraj de foc de artilerie”, scrie Le Thueux despre un atac impetuos al muschetarilor. „Mafia” gasconă din Compania Muschetarilor Printre cei mai de temut muschetari erau gasconii. Aceștia veneau din Gasconia, o provincie istorică din sud-vestul Franței, situată între Munții Pirinei și Golful Biscaya. Numele lor provine de la „vasconi” (bascii care au populat regiunea din secolul al VI-lea). Erau extrem de viteji și, pe deasupra, războiul făcea parte din viața și tradiția lor. „Gasconii au rămas o forță importantă în rândul trupelor. Pe lângă nobilimea de rang inferior, armata regală îi promova și pe oamenii de rând viteji. Gassion, mareșal al Franței, și Tréville, ambii fii ai unor negustori din Oloron, sunt exemple în acest sens. Tinerii războinici gasconi beneficiau, în special în cadrul regimentului Gărzilor Franceze, de o pregătire militară autentică și aproape exclusivă. Cel puțin la început, opt din zece companii erau comandate de căpitani originari din Gasconia. (…) În timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, formarea Companiei Muschetarilor Regelui a devenit o adevărată atracție pentru tinerii nobili care doreau să învețe, în cadrul acestei trupe de elită, meseria armelor și, în același timp, îndatoririle unui membru al curții. În acest fel, se poate susține în mod legitim existența unui fel de „mafie gasconă”, care monopoliza funcțiile de guvernator și locotenent în provincii, comandamentele militare, precum și funcțiile regale și posturile de la curte”, preciza și Véronique Larcade. De altfel, cei mai faimoși muschetari erau gasconii. Mai ales legendarul Charles de Batz-Castelmore d'Artagnan (adevăratul nume al eroului lui Alexandre Dumas).