Трагедия парома «Струма»: 781 еврей погиб после взрыва в Черном море в 1942 году

O navă veche, supraaglomerată și cu motorul aproape inutilizabil a plecat din Portul Constanța în decembrie 1941. La bord se aflau sute de evrei care încercau să scape din România regimului Ion Antonescu și să ajungă în zona unde acum este Israel. După zece săptămâni de așteptare în portul Istanbul, autoritățile turce au remorcat vasul Struma în larg și l-au abandonat, deși nu putea naviga singur. Câteva ore mai târziu, o explozie a trimis nava pe fundul Mării Negre. Din aproape 800 de oameni a supraviețuit unul singur: David Stoliar, un tânăr de 19 ani din București. Tragedia din 24 februarie 1942 a devenit simbolul unei lumi care, în plin Holocaust, a refuzat să le ofere refugiaților evrei o cale de scăpare. La sfârșitul anului 1941, România era aliata Germaniei naziste, iar regimul condus de Ion Antonescu transformase antisemitismul în politică de stat. Evreii fuseseră eliminați din numeroase profesii, școli și instituții, deposedați de proprietăți și obligați la muncă forțată. Pogromul de la Iași și deportările în Transnistria arătaseră deja că amenințarea nu mai era doar una administrativă, ci una mortală. În acest context, plecarea pe mare din Constanța reprezenta una dintre puținele căi de evacuare. Portul românesc devenise un punct important de îmbarcare pentru evreii care încercau să ajungă, prin Turcia, în Palestina aflată sub mandat britanic. Călătoria era însă clandestină sau se afla la limita legalității, din cauza restricțiilor impuse de Londra imigrației evreiești. Pasagerilor li se prezentase o călătorie spre libertate. În realitate, Struma era un fost vas folosit la transportul vitelor, uzat și potrivit, conform unor estimări istorice, pentru cel mult 100-150 de persoane. Pe navă au fost înghesuiți de câteva ori mai mulți oameni, printre care peste 100 de copii. Struma a părăsit Portul Constanța pe 12 decembrie 1941. Numărul exact al celor aflați la bord rămâne disputat: unele documente indică 767 sau 769 de refugiați, altele aproximativ 780, iar reconstituirile nominale care includ echipajul ajung la aproape 800 de persoane. Condițiile de pe vas erau cumplite. Spațiile de dormit fuseseră amenajate în grabă, hrana și apa erau insuficiente, iar la dispoziția sutelor de pasageri exista, potrivit Institutului Istoric Evreiesc din Varșovia, o singură toaletă. Problemele au început imediat după plecare. Motorul s-a defectat, iar nava a rămas în derivă. Struma a avut nevoie de patru zile pentru a ajunge la Istanbul, deși călătoria normală dintre Constanța și Bosfor putea fi făcută în aproximativ 14 ore. Vasul a intrat în portul turcesc pe 16 decembrie 1941, remorcat și incapabil să-și continue drumul fără reparații. Pentru refugiați, Istanbulul ar fi trebuit să fie doar o escală. Acolo urmau să obțină documentele necesare pentru Palestina. În schimb, nava s-a transformat într-o închisoare plutitoare. Autoritățile turce nu le-au permis pasagerilor să coboare pe uscat. Ankara susținea că oamenii puteau fi primiți doar dacă Marea Britanie accepta continuarea călătoriei lor spre Palestina. Londra a refuzat. Politica britanică era bazată pe „Cartea Albă” din 1939, care limita sever imigrația evreiască în Palestina britanică. Oficialii britanici au invocat inclusiv riscul ca printre refugiații veniți dintr-o țară inamică să se afle agenți ai Axei și teama că acceptarea Strumei ar crea un precedent pentru alte transporturi. Organizațiile evreiești au propus mai multe soluții. S-a discutat inclusiv salvarea copiilor cu vârste între 11 și 16 ani, ale căror cheltuieli urmau să fie suportate de Agenția Evreiască pentru Palestina. Nici această variantă nu a fost acceptată. Între timp, oamenii au rămas timp de peste două luni pe navă, în frig, umezeală și mizerie. Ajutoarele ajungeau cu dificultate, prin intermediul comunității evreiești din Istanbul. Simon Brod, un om de afaceri evreu din oraș, a încercat să obțină apă și alimente pentru pasageri, dar resursele erau insuficiente pentru sutele de oameni blocați la bord. Blocajul diplomatic s-a încheiat brutal pe 23 februarie 1942. Poliția turcă a urcat la bord, iar Struma a fost remorcată din port prin Bosfor și lăsată în Marea Neagră. Motorul nu funcționa, nava nu putea reveni singură la țărm și nici nu-și putea continua călătoria. Refugiații care așteptaseră săptămâni întregi o decizie politică au fost abandonați pe mare, fără o destinație posibilă. În dimineața zilei de 24 februarie, o explozie puternică a rupt vasul. Struma s-a scufundat rapid, iar numeroși pasageri au rămas captivi sub punte. Cei care au reușit să iasă au încercat să se agațe de bucăți din epavă, în apa rece a Mării Negre. Ajutorul nu a venit la timp. O parte dintre oameni ar fi supraviețuit exploziei inițiale, dar au murit ulterior din cauza rănilor, înecului și hipotermiei. Echipele turcești de salvare au ajuns abia în ziua următoare. Timp de mai mulți ani au circulat ipoteze potrivit cărora Struma ar fi lovit o mină sau ar fi fost distrusă de o explozie produsă la bord. Cercetările istorice ulterioare au atribuit atacul submarinului sovietic Șci-213, aflat în misiune în apropierea Bosforului. Submarinul patrula pentru a opri navele suspectate că transportau materiale către statele Axei. Struma, lăsată în derivă și fără marcaje care să-i indice clar situația, ar fi fost confundată cu o navă inamică sau neutră care deservea interesele Axei. Yad Vashem și mai multe lucrări istorice afirmă că vasul a fost lovit de o torpilă sovietică. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite păstrează însă o formulare prudentă: cauza nu este considerată definitiv demonstrată, dar torpilarea accidentală de către un submarin sovietic este cea mai acceptată explicație. Șci-213 avea să dispară câteva luni mai târziu. Epava submarinului a fost identificată în apropierea coastelor României, după ce fusese descoperită de scafandri în Marea Neagră. David Stoliar avea 19 ani. Se născuse la Chișinău și locuise la București, iar tatăl său îi cumpărase un loc pe Struma pentru a-l salva de persecuțiile din România. Explozia l-a aruncat în apă. Stoliar s-a agățat de o bucată din navă împreună cu unul dintre membrii echipajului. Marinarul nu a rezistat frigului. Tânărul a rămas în apă aproximativ 24 de ore, protejat parțial de paltonul gros primit de la tatăl său, până când a fost găsit de o barcă turcească. După ce a fost salvat, a fost spitalizat și apoi reținut de autoritățile turce pentru intrare ilegală în țară. A petrecut săptămâni întregi în detenție înainte de a primi permisiunea de a pleca spre Palestina britanică, cu ajutorul lui Simon Brod. Stoliar a trăit până în 2014. A vorbit rar despre tragedie și a rămas, pentru o mare parte a vieții, un supraviețuitor aproape necunoscut al uneia dintre cele mai mari catastrofe maritime civile ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Scufundarea a provocat proteste în Statele Unite și Marea Britanie și a amplificat criticile față de restricțiile britanice asupra imigrației evreiești. Pentru mișcarea sionistă, Struma a devenit dovada că refugiații evrei nu se puteau baza pe protecția marilor puteri într-un moment în care exterminarea comunităților evreiești din Europa se accelera. În București există un memorial dedicat victimelor Strumei, amplasat în Cimitirul Evreiesc Giurgiului. Ceremonii de comemorare au fost organizate și în Portul Constanța, locul din care vasul plecase spre o libertate pe care pasagerii săi nu aveau să o mai atingă.