Реальный «Остап Бендер» из Молдавии: история миллионера-мошенника, исчезнувшего в тумане

Ostap Bender, vestit personaj din galeria de elită a literaturii universale, împlinește curând 100 de ani de când l-au imaginat năstrușnicii „odesiți” (din Odesa adică) Ilf și Petrov. Escrocul pretindea c-ar cunoaște „patru sute de moduri cinstite de a elibera oamenii de banii lor”! Mult, dar și Rusia era mare! Cărțile renumite Douăsprezece scaune și Vițelul de aur se adapă din același izvor: revelarea și utilizarea isteață a prostiei umane, asezonată cu adâncă și nesfârșită lăcomie. Am fi avut și noi dreptul la un astfel erou negativ dacă literatura afla la vreme despre Cristian Tomescu, de departe deținătorul chitanței nr. 1 în materie de proto-escrocherie românească „la vârf”. Poseda o metodă întrutotul inedită: incredibil, nu cerea un leu și primea gârlă milioane! Nu-l mai știe mai nimeni, și a murit repede, ciudat, parcă dispărând în ceață! În aprilie 1991, neavând la Iași slujbă de câteva luni, am primit cu bucurie și speranță propunerea de a edita la Chișinău un ziar patronat de cel dintâi investitor american de origine română descălecat pe Bâc. Iată-mă-s sunând la ușa Casei Brejnev, clădirea din centrul Chișinăului destinată să găzduiască mai ales șefi de stat (acolo au dormit, între alții, Brejnev, Gorbaciov, Ceaușescu, dar și subsemnatul, proaspăt director de viitoare gazetă). Junele Tomescu, sosit cu pașaport american să investească într-o Basarabie naivă, potopită cu totală bună credință de efluviile democrației cunoscute doar din filme și legende, l-a primit cu pâine și sare, instalăndu-l – unde altfel? – în „Casa Brejnev”. Avea vreo 35 de ani, era subțirel, blond spre șaten, cu ochi nevinovați și voce caldă. De altfel, înfățișarea marelui reprezentant al finanțelor unchiului Sam întâi a derutat, apoi a fost interpretată ca nouă dovadă a minciunii comuniste ce înfățișa prin caricaturile lui Kukrâniksi omul de afaceri american obligatoriu chel, burtos, cu lanț de aur peste foale și havană morfolită în colțul gurii. Drept pentru care frumușelul investitor Tomescu a-nceput să fie sistematic invitat la tot soiul de emisiuni televizate, alături uneori de primul ministru și celelalte mărimi ale Basarabiei. Din câte mi-a istorisit chiar dumnealui, absolvise la București Institutul de Teatru, după care fusese pur și simplu cumpărat de-o jună (binișor trecută) de prin Connecticut; s-au căsătorit și iată-l pe fostul viitor actor cetățean american. Școala de teatru i-a folosit: în emisiunile TV din capitala moldavă, știa să-și așeze, cu un anume farmec regizat, șuvița blondă ce-i cădea mereu peste frunte; de spus, repeta obsesiv o terminologie nu prea cunoscută atunci la Chișinău – barter, voucher, linie de credit, cu efect magic și deschizătoare de orizonturi financiare nelimitate. După ce s-a instalat în opulența „Casei Brejnev”, a cerut să i se monteze antenă de satelit și a anunțat că, deocamdată, va privatiza hotelul „Codru”, stațiunea Holercani și alte câteva obiective – în entuziasmul general al guvernului și al presei. La „Codrul” va aduce personal stilat din Portugalia, care vorbește engleza și, gintă latină fiind, va deprinde repede româna (de ce anume din Portugalia, nu știu), de a-nceput să fie coadă la ușa lui Tomescu, unde cameristele implorau să nu fie date afară. Era pe drum și primul vapor american ce va aduce la Chișinău mii de sneakeri (noua denumire pentru popularii bachet-teniși), iar în cabinetul primului ministru era atârnat unul ca mostră. De gazetă cam uitase; mereu motiva că n-are timp. Drept pentru care, rămas în stand-by, m-am instalat în patul lui Brejnev, mare cât un ring de box (Tomescu se răsfăța alături, în așa-numita cameră roz „a Raisei”, pare-se, mai însorită). De aici încolo, intrăm total în lumea amintiților Ilf și Petrov. Rubla se devaloriza rapid peste noapte, marii afaceriști de pe timpul răposatei URSS rămăseseră cu munți de ruble, musai de schimbat în dolari. Și cine-i mai de încredere decât investitorul american Tomescu, aflat în grațiile guvernului și locatar al „Casei Brejnev”? El nu cerea, dar i se aducea cu toptanul. Dulapul ce găzduise căciula lui Brejnev și șapca lui Ceaușescu nu se mai putea închide din pricina teancurilor de bancnote ce dădeau pe de lături. Nimeni nu voia chitanțe, toți tăbârceau sacoșe cu ruble vestejite și lăsau „pe încredere” adevărate averi multi-milionarului Tomescu. Într-o seară, m-a rugat să-l ajut: trebuia să aleg doar bancnote de 100, pe care le făcea sul și le vâra în niște canistre de benzină goale. Simțise că ceva nu-i în regulă – de fapt, Securitatea moldavă izbutise să afle (după jumătate de an!) că firma lui Tomescu nu există în USA, că onor familia dumisale are în cont 406 dolari și că vaporul încărcat cu adidașii contractați și deja vânduți la Chișinău încă nu fusese construit. În miez de noapte, eroul nostru a încărcat canistrele în Mercedesul abia cumpărat și a șters-o englezește. A neglijat un singur amănunt: printre cei amarnic escrocați s-a numărat și o colonie de țigani de la Soroca. Tomescu a fost găsit mort în Mercedes-ul nou-nouț. Accident – zic unii. Crimă – zic alții, fiindcă nu-i rană de bușit, ci rană de cuțit. Înscenare – consideră păcăliții de la Chișinău, Tomescu n-ar fi răposat, ci și-a asumat, ca-n teatru, rolul de mort… provizoriu. Se zice că mormântul există (la București). Îndoielile persistă… Cam asta-i povestea mult prescurtată a celui dintâi escroc internațional venit să opereze într-un Chișinău atunci naiv și incapabil să suspecteze un român, și încă american, de intenții necurate. Nu știu dacă Tomescu a fost chiar primul mare escroc mioritic post-revoluționar; cu siguranță, nu-i nicidecum ultimul. Se numără, însă, printre deschizătorii de drum, și se așază pe cinste în stirpea lui Ostap Bender. Unul imaginat, celălalt cât se poate de real. Culmea culmilor ar fi ca Tomescu să mai ființeze pe undeva!