Философ Клаудиу Комартин описал путь к истинной свободе через преодоление изоляции и ответственность перед другими

Am participat, la începutul lunii mai, la programul Dilemma Mobile Academy cu tema „Cultură și responsabilitate“, al cărui titlu alternativ a fost Responsabilitatea rebelilor. Am petrecut la Tbilisi o săptămînă în compania unor scriitori, cercetători și intelectuali din Polonia, Ucraina, Serbia, Croația, Lituania, Armenia și Georgia, ale căror contribuții, prezentări și dialoguri au fost deopotrivă pasionante și instructive. Evenimentele au fost deschise de conferința cunoscutului filozof, om de teatru, poet și animator cultural Krzysztof Czyżewski, încheindu-se cu o seară de poezie în cadrul căreia au citit doisprezece poeți din șase țări central și est-europene. Am ținut ca publicul din România să intre în legătură cu explorările și problematicile puse în discuție de Dilemma Mobile Academy, prin intermediul textului cu valoare de manifest al lui Krzysztof Czyżewski, motor și spiritus rector al acestei inițiative atît de necesare. Claudiu KOMARTIN Confruntați cu o provocare care ne copleșește, întrebăm: „Cu ce te înfățișezi înaintea oamenilor?“ În mod implicit, auzim riposta ironică: Cine te crezi? Uită-te mai întîi la tine! Calmează-te! Uită-te în jurul tău! Fii realist! Privind situația rațional, libertatea ne depășește. Sursele și forțele care înrobesc umanitatea sînt nenumărate, variind de la gene și de la caracterul aleatoriu al nașterilor pînă la inevitabilitatea morții. Același lucru se aplică și în cazul existenței colective – moștenind dorința străveche de a trăi într-o societate liberă, putem doar, într-o mai mare sau mai mică măsură, să limităm aparatul represiv al puterii și dependențele reciproce. Tînjim după libertate. Utopici incorijibili, deși credem în idealul libertății și sîntem conștienți că este de neatins, tindem în continuare spre el. Trăim prin a ne apropia de libertate; dacă renunțăm la această căutare – murim. Luptînd în numele libertății, dobîndim numeroase cîștiguri de-a lungul drumului: a fi noi înșine, iubire necondiționată, libertate de exprimare, independență individuală, suveranitate națională, angajament civic, existență spontană în lume și, într-un final, abilitatea de a privi moartea în ochi fără teamă. Cînd sîntem întrebați „Ce ne aduce mai aproape de libertate?“, avem pregătită cîte o poveste a reușitelor noastre; spunem cu mîndrie: în sfîrșit, nimeni nu va mai decide pentru mine cum ar trebui să trăiesc sau pe cine ar trebui să iubesc; am luptat pentru independență; m-am emancipat de patriarhat; nu există libertate fără solidaritate. În același timp, știm că aceste cîștiguri nu sînt niciodată finale, nu doar pentru că sînt efemere și necesită efort constant, ci și pentru că lumea este într-o continuă schimbare și noi împreună cu ea. Mai rău încă, colonizatorul, cuceritorul, abuzatorul domestic sau fascistul ar putea sta în fața noastră sub o nouă mască și s-ar putea dovedi deosebit de vicleni în a exploata democrația, individualismul, libertatea de exprimare, iubirea de țară sau resursele naturale ale pămîntului pentru noi forme de înrobire, neluînd în seamă legile dreptului internațional sau obligațiile morale post-catastrofice cum ar fi „niciodată nu se va mai repeta“. Întrebarea batjocoritoare, zeflemitoare: „Cu ce spre libertate?“ aruncată înapoi în fețele noastre ne obligă să căutăm noi răspunsuri, realizînd că o întoarcere la vechile bastioane ale libertății se dovedește a fi insuficientă, dacă nu imposibilă, din cauză că ele au fost nu atît distruse, cît cucerite. În căutarea unor noi denumiri pentru libertate, întreb: „Cu cine spre libertate?“ Transform slăbiciunea inerentă a frazei colocviale „Cu ce către oameni?“ – care îmi punctează subevaluarea, inferioritatea și subordonarea – în cuvinte ale puterii, ale reflecției existențiale și ale unei mize înalte, în care libertatea însăși este în joc. Realizez această transformare abandonînd cuvintele „cu ce“, care se referă la bagajul cîștigurilor mele în materie de libertate. În locul lor, introduc „cu cine“, o altă ființă – om, animal sau un alt tip de existență – cineva diferit de mine, la singular sau la plural. Invoc o prezență care nu doar că mă va întări pe drumul spre libertate, ci îmi va extinde și înțelegerea conceptului de libertate. Cu cine spre libertate? Întrebînd asta, las în urmă posibilitatea de a lupta de unul singur, în speranța de a dobîndi libertate individuală. Nu neg valoarea ei – probabil că am și luptat pentru ea –, însă m-a lăsat cu un sentiment de inadecvare și, de asemenea, cu răni provocate de auto-înrobire, care pot fi vindecate numai prin căutarea unor noi denumiri pentru libertate. Așa că merg mai departe, uitîndu-mă în jur încă și mai atent după un însoțitor. Filozofi ai dialogului ar putea spune că eu experimentez o tranziție dinspre o epocă dominată de persoana întîi singular, de cartezianul „eu“, de nevoia de a te distinge, de independență și de auto-determinare, combinate cu egocentrismul și emanciparea rațiunii iluministe, către o epocă care încununează dezvoltarea umanității, în care dominanta va fi persoana a doua singular, „tu“, și, împreună cu ea, coexistența, compasiunea, responsabilitatea comună, interdependența și empatia. În inima întunericului din 1943, Albert Camus scria: „Tu ca mijloc de a restabili moralitatea“. Un cleric cunoscut îl vizitează pe Părintele Józef Tischner, care se apropie de clipa morții, cu o întrebare fundamentală, pe care deseori vrem să le-o adresăm înțelepților la capătul călătoriei lor: „Cum ar trebui omul să trăiască?“. Ca răspuns, clericul a auzit: „Nu contează cum, ceea ce contează este cu cine.“ Atunci cînd mă gîndesc la libertate, introduc conjuncția „cu“ – cunoscută în lingvistică ca o prepoziție de acompaniament: cu tine, cu voi toți, cu altcineva, cu un străin, cu sufletul, cu Dumnezeu. La granița Poloniei cu Lituania, unde trăiesc eu, încă mai aud oameni care spun „Du-te cu Dumnezeu“ ca formulă de adio. Aceste cuvinte nu se referă atît la o religie anume, cît la credința că nu ar trebui să fiu singur pe drum, că mai există un cineva care îmi supraveghează hoinărelile și alături de care nu mă voi pierde, ci îmi voi găsi calea. Pornirea într-o călătorie, deschiderea orizontului către necunoscut și către ceea ce este mereu schimbător reprezintă un act de libertate. Acesta este acompaniat de anxietatea de a te pierde și de frica confruntării cu necunoscutul. Această stare este exprimată printr-o altă funcție a conjuncției „cu/pentru“ [în polonă este același lucru și o singură literă, prepoziția „z“], care din această cauză este, de asemenea, numită și prepoziția distanței: dintr-o parte, de dincolo de prag, de pe malul opus, de cealaltă parte a zidului, de dincolo de graniță, dintr-o altă lume. Întrebînd „cu cine spre libertate?“, invoc o altă prezență pentru a nu mă abate și, poate chiar mai mult, pentru a vindeca rana înstrăinării, a dezintegrării întregului, a sfărîmării unității – rana alienării. În acest fel, intru în spațiul libertății, în lupta pentru ea. Separarea ne înrobește. Cea mai puternică armă a puterii dictatoriale care îmi răpește libertatea este instrumentarea diviziunii. În greacă, diavolos este cel care desparte. Libertatea este reinstaurarea unității și a regăsirii individului într-un întreg, nu a acționa pe cont propriu și a fi lăsat pe dinafară sau a fi stăpîn peste propria locuință. Care este costul libertății? Un loc pentru un altul la o masă comună, nu la mese separate. În caietul deja menționat din 1943, Camus notează gînduri legate de romanul său, Ciuma, la care lucra la acea vreme – una dintre cele mai importante cărți ale secolului al XX-lea, care s-a dovedit încă o dată a fi profetică, acum cîțiva ani, în timpul pandemiei. Pentru Camus, ciuma este o metaforă pentru boala civilizației moderne. Ce este această boală? Noi citim: „În capitolul despre taberele de izolare: rudele sînt ținute deja separate de cei decedați – apoi, din motive sanitare, copiii sînt separați de părinți și bărbații de femei. Astfel, separarea devine universală. Toată lumea este condamnată la singurătate. În acest fel, separarea devine tema centrală a romanului“. În altă parte citim: „foarte important. «Tu nici măcar nu te-ai revoltat, pentru că te-au hrănit și te-au separat de ceilalți.» […] Ciuma evidențiază separarea. Dar faptul de a fi împreună este o simplă prelungire a excepției. Ciuma este regula“. Reflecțiile lui Camus cu privire la separare, văzută ca principala cauză pentru înrobirea modernă, corespund cu ideile lui Erich Fromm, autor al cărții Escape from Freedom. Pentru el, de asemenea, chintesența înrobirii este fascismul, născut dintr-un sentiment al individului de slăbiciune și insignifianță. Cauza acestei condiții este izolarea individului. „Cînd am examinat… ipostazele libertății omului modern“, scrie Fromm, „am atras atenția asupra condițiilor economice care conduc la creșterea izolării și a slăbiciunii individului în epoca noastră; discutînd despre efectele psihologice ale acestui aspect, am demonstrat că slăbiciunea conduce fie la un soi de evadare, tipică pentru un caracter autoritar, fie la un fel de conformism forțat, în care individul izolat devine un automaton, pierzîndu-și propriul «sine», chiar dacă se consideră ca fiind o ființă liberă și un subiect doar pentru sine însuși“. Întrebarea este: cum se depășește această separare și izolare a individului? Sau, altfel spus (referindu-ne la ideile lui Fromm), cum să te miști de la libertatea negativă – a fi liber de un anumit lucru – la libertatea pozitivă – a fi liber să faci un anumit lucru? Fromm, deja anticipînd începuturile contraculturii, scrie despre realizarea completă și necompromisă a „sinelui“ unui individ, în speranța că, „mai apoi, cauza fundamentală a impulsurilor antisociale ale omului va dispărea“. Astăzi, abordez cuvintele lui Fromm cu o mare rezervă, amintind cît de neconstructivă s-a dovedit a fi rebeliunea contraculturii, adesea transformîndu-se într-un izolaționism al unor comunități închise și, după un timp, din ce în ce mai violente, dovedindu-se astfel a fi doar o altă formă – și probabil mai bine mascată – de escapism în fața libertății. De aceea pun întrebarea: „Cu cine spre libertate?“ Nu cred, totuși, că aceasta ar trebui să fie la polul opus al realizării de sine a „eului“, completă și necompromisă. Este posibil ca prezența lui „tu“, completă și necompromisă, să fie singura șansă pentru realizarea noastră de sine, pentru a fi noi înșine? Există ceva profund eliberator în decizia de a merge cu cineva spre libertate. La urma urmei, este decizia mea. Nu există determinism în asta – nici biologic, nici rațional –, nici o directivă impusă de către cei de sus, nici un model cultural închis. A urma pe cineva rămîne cu totul în puterile mele; este o alegere liberă și o deschidere interioară către ospitalitate și împărtășire a libertății. Care este costul libertății? A renunța la partea ta în favoarea unei valori comune. Asta înseamnă că atît timp cît am partea mea nu am încă nimic – nu sînt pe moment liber. Doar prin renunțarea la ceea ce este în mod exclusiv al meu, incluzînd libertatea proprie, și împărțind acest ceva cu alții, voi avea o șansă să fiu liber. Mergînd împreună cu un companion are și alte consecințe transformative pentru felul în care înțelegem ideea de libertate. Asta se aplică, de exemplu, la introducerea ospitalității în orizontul libertății și, împreună cu ea, a calității specifice a necondiționării. Întrebîndu-mă ce am să obțin din treaba asta sau punînd condiții și restricții în legătură cu acest aspect, am să subminez însăși esența ospitalității. Același lucru se aplică și libertății – nu poate fi dată la schimb sau să devină subiectul condiționării. Iar dacă cumva se întîmplă asta, putem spune atunci că doar o persoană cu adevărat liberă poate construi o casă ospitalieră. Care este prețul libertății? O ușă deschisă pentru vizitatori, fără nici o condiționare în prealabil, neținînd cont de culoarea pielii, naționalitate, religie, gen, poziție socială sau alte capricii ale sorții. Am putea spune că aceasta este o deschidere excesivă, apărînd ca o amenințare a siguranței și a valorilor noastre. Dar un zid nu va dezamorsa această amenințare; nu va face alteritatea mai familiară; o va împinge doar la o parte, pînă cînd se va transforma într-un conflict care va fi distructiv pentru ambele părți. Înaintînd alături de un altul spre libertate, avem timp să vorbim, să ajungem să ne cunoaștem unul pe altul și să trecem printr-o transformare interioară. Fiecare participant la această călătorie, pînă în punctul în care ajunge la capăt, va fi deja o altă persoană. Metanoia arată că adevărata libertate începe acolo unde iluzia că sîntem deja liberi a luat sfîrșit. Care este costul libertății? Să împingi în mod constant granițele sinelui, fără o slujbă care să dureze o viață întreagă, fără o rezidență permanentă și fără o poliță de retur. Cu cine spre libertate? Cu un sine diferit – a fi în armonie unul față de altul și a avea responsabilități comune împreună cu aproapele tău, făcîndu-ți loc și găsindu-te în renașterea unității, descoperindu-l pe celălalt ca parte a propriului sine, ca o voce interioară mergînd împotriva fluxului propriei rațiuni și a propriei imagini – cu un sine suficient de liber pentru a fi primitor. Care este costul libertății? Făcînd din individ un subiect al Pămîntului, nu aservit propriei persoane, ci – împreună cu toate vietățile – aflat în serviciul comunității. Traducere de Alex FRANDEȘ