Методические записи о пытках в румынских тюрьмах: мемуары Корнелиу Копосу

Asculta acest articol Există documente care nu se comentează. Se citesc, și atât. Notele lăsate de Corneliu Coposu, păstrate în arhiva Fundației care îi poartă numele, sunt un asemenea document — descrierea seacă, aproape tehnică, a felului în care se desfășura o anchetă în închisorile comuniste din România. „În pușcării, victima era întinsă pe un lapsus de șaizeci-șaptezeci de ore; anchetatorii se schimbau, în ture, numai victima rămânea pe loc; când adormea, era deșteptată; întrebările se înfigeau ca niște cuțite în creierii amorțiți. Specialistul în bătaie era un ins de vreo sută de kilograme, un adevărat Goliat. Te apuca de păr și te izbea cu capul de ziduri, neeconomisind palmele, pumnii și mai ales călcarea în picioare. Erai bătut cu cearșaful ud. Cu saci de nisip peste piept. Cu ranga la tălpi, după ce ți se legau mâinile de glezne și se strecura o țeavă metalică printre ele, sprijinită de două mese. Așa erai strivit la rotisor. Loviturile se repercutau în toate vertebrele. Simțeai că ți se desprinde calota craniană. Sau loviturile erau date cu vâna de bou. Cumplită era electrocutarea în celule în care stăteai în apă. Mulți își încheiau perioada de anchetă fără dinți.” Ceea ce impresionează, la o a doua lectură, nu este cruzimea. Este metoda. Nimic din ce descrie Coposu nu e improvizat. Schimbul de ture al anchetatorilor, ca într-o fabrică. Cearșaful ud, care lasă mai puține urme. Sacii de nisip peste piept, care produc durere fără să rupă oase. Țeava sprijinită pe două mese — un dispozitiv, nu un gest de furie. Apa din celulă, care conduce curentul. Aceasta nu este violența unor oameni scoși din minți; este o procedură, învățată și transmisă, cu specialiști dedicați. Iar omul care o consemnează știe despre ce vorbește, pentru că a trecut prin ea. Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 la Bobota, în județul Sălaj — la o aruncătură de băț de Sătmar, într-o familie de preot greco-catolic. Tatăl său, Valentin Coposu, fusese la rândul lui închis, sub stăpânirea austro-ungară, pentru activitate în favoarea românilor. A fost, altfel spus, a doua generație din familie care a plătit cu libertatea. A ajuns secretarul personal al lui Iuliu Maniu și una dintre figurile centrale ale Partidului Național Țărănesc. A fost arestat la 14 iulie 1947, odată cu întreaga conducere a partidului. Au urmat 17 ani de detenție. Nouă dintre ei — fără proces. A fost pur și simplu ținut închis, la Văcărești, Jilava, Pitești și în alte penitenciare, fără nicio hotărâre judecătorească. Abia în 1956 a fost condamnat, pentru „înaltă trădare”, la muncă silnică pe viață. Au urmat opt ani la Râmnicu Sărat, între 1954 și 1962 — închisoarea izolării totale, cea în care deținuții nu vedeau pe nimeni, nu vorbeau cu nimeni și nu auzeau nimic, ani la rând. Apoi domiciliu obligatoriu în Bărăgan, până la eliberarea din aprilie 1964. Prețul nu s-a oprit la el. Soția sa, Arlette Marcovici, cu care se căsătorise în 1942, a fost arestată în 1950 sub acuzații fabricate de spionaj și a făcut 14 ani de închisoare. A murit în 1966, grav bolnavă, la doi ani după ce ieșiseră amândoi. După 1964, cel care avea să devină simbolul opoziției anticomuniste a lucrat ca muncitor necalificat, sub supraveghere permanentă. Ce merită subliniat, la aproape optzeci de ani de la acele anchete, este că textul de mai sus nu e literatură. Este o mărturie, dublată de dosarul de Securitate al lui Coposu, aflat astăzi la CNSAS — adică de propria evidență a instituției care a făcut aceste lucruri. Torționarii și-au notat munca. Corneliu Coposu a murit la 11 noiembrie 1995. La înmormântare au venit sute de mii de oameni. Nu i-a cerut nimănui socoteală. A spus doar, într-un interviu rămas celebru, că nu urăște. Rândurile de mai sus sunt motivul pentru care afirmația aceea e mai greu de înțeles decât orice altceva din biografia lui.