Эксперимент Розенхана: как психиатрические диагнозы лишают людей прав и свободы

Când sistemul nu mai vede omul: lecțiile experimentului Rosenhan Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește un set de garanții importante care au͏ rolul de a proteja demnitatea și integritatea fiecărei persoane. Articolele 5, 9 și 12 stabilesc limite clare pentru aplicarea tratamentelor necorespunzătoare sau degradante, a detenției fără motiv și ͏intervențiilor nerezonabile în viața privată. Însă realitatea ͏din instituţii a arătat de multe͏ ori că încălcarea acestor principii nu se face doar prin acte individuale de abuz cât prin mecanisme care fac normale practici foarte problematice. Un bun exemplu este experimentul realizat sub ͏supravegherea psihologului David R͏o͏se͏nhan. El a arătat cum instituțiile psihiatrice deși sunt destinate îngrijirii și recuperării pacienților, pot deveni și medii pentru etichetarea socială, provocând pierderea libertății individuale și suspendarea unor drepturi fundamentale. Unul dintre cele mai șocante episoade s-a întâmplat ͏în anul ͏1973 când psihologul american David Rosenhan a publicat în urma experimentului un studiu cu un titlu simplu și provocator „A fi sănătos͏ la minte în locuri͏ nebune͏” – „On Being Sane in Insane Places”. Experimentul lui a reușit să schimbe profund certitudinile care controlează întreaga profesie. Rosenhan a trimis opt persoane fără niciun antecedent psihiatric să simuleze halucinații auditive, cu scopul de a fi internate, în douăsprezece spitale de psihiatrie diferite din Statele Unite. Odată admise, pseudo-pacienții au încetat complet să mai simuleze orice simptom și s-au comportat perfect normal. Cu toate acestea, toți au primit diagnostice de tulburări mintale grave – în principal schizofrenie – și au rămas internați în medie nouăsprezece zile. Ceea ce se petrecea în interiorul acelor instituții era profund edificator. Rosenhan a observat că experiența spitalizării era una profundă de depersonalizare. Neputința și lipsa identității proprii se manifestau concret prin privarea pacienților de drepturi fundamentale, precum libertatea de mișcare și intimitatea. Dosarele medicale erau accesibile tuturor angajaților, indiferent de statut sau de relația terapeutică cu pacientul. Falșii pacienții au raportat o copleșitoare senzație de dezumanizare și invadare gravă a intimității. Bunurile lor personale erau percheziționate aleatoriu, iar uneori erau supravegheați inclusiv la toaletă. Și mai grăitor, contactul zilnic cu psihiatrii, psihologii și medicii rezidenți varia între 3 și 25 minute, cu o medie de 6,8 minute pe zi. Restul timpului, pacienții – reali sau simulați – existau ca niște umbre printre personalul care îi evita în mod regulat. Cazul „pseudo-pacienților” săi ridică întrebări esențiale legate de limitele autorităților medicale, despre riscurile ͏unui diagnostic͏ greșit și vulnerabilitatea persoanelor care ͏se confruntă cu mecanisme neclare care ͏sunt greu͏ de contestat. Întrebarea care stătea la baza cercetării sale era aparent simplă: Dacă sănătatea mintală și boala mintală există ca realități distincte, cum le putem recunoaște? Răspunsul pe care l-a primit a cutremurat lumea psihiatriei și rămâne, peste cinci decenii, o lecție dureroasă despre ce se întâmplă atunci când o persoană este͏ pusă͏ pe un loc͏ inferior față de clasificare. Rosenhan a explicat că etichetele psihiatrice tind să se lipească într-un mod în care etichetele medicale obișnuite nu o fac, și că tot ceea ce face un pacient este interpretat prin prisma diagnosticului deja aplicat. Astfel, un fals pacient care scria ceva era înregistrat ca prezentând „comportament de scriere” sau hipergrafie (o nevoie de a scrie continuu), un simptom al unor afecțiuni neurologice sau psihiatrice, precum epilepsia lobului temporal, tulburarea bipolară sau schizofrenia, nu expresia unui om care gândea și observa. Pacientul era privat, în practică, de garanții esențiale precum libertatea individuală, dreptul la viață privată și dreptul la consimțământ informat. Era lipsit de credibilitate prin simpla etichetă psihiatrică. Libertatea sa de mișcare era restricționată. Nu mai era privit ca un om, era văzut ca un dosar, un diagnostic, o etichetă. Rosenhan nu s-a oprit aici. După publicarea studiului inițial, conducerea unui spital a aflat de rezultate și l-a provocat pe Rosenhan să trimită pseudo-pacienți la ei, fiind convinși că îi vor depista. Pe parcursul a trei luni, din 193 de pacienți admiși, 41 au fost considerați cu mare încredere ca fiind pacienți falși, iar 19 au fost doar suspectați. În realitate, Rosenhan nu trimisese nici un pseudo-pacient în acea perioadă. Sistemul, alertat să caute impostori, a început să vadă impostori acolo unde nu erau. Un mecanism de apărare instituțională a înlocuit judecata clinică. Studiul lui Rosenhan nu este doar un experiment de psihologie. Este, în esență, un document despre drepturile omului. Studiul a reprezentat o critică dură la adresa diagnosticelor psihiatrice, punând degetul pe rană în privința internărilor involuntare abuzive. Impactul a fost uriaș: a accelerat reforma azilurilor și a impulsionat dezinstituționalizarea pacienților. Privit prin prisma drepturilor omului, experimentul a expus public riscurile enorme ale unei diagnosticări greșite. Odată ajunși în spital, oamenii erau privați de libertate și obligați să ia tratamente fără acordul lor, o practică profund discutabilă. De altfel, mulți pacienți mărturiseau că pastilele nu le rezolvau problemele reale, iar medicii le ignorau complet trăirile și nevoile psihologice. Nu este vorba aici doar de psihiatria anilor ’70, este vorba de orice structură birocratică sau instituțională care înlocuiește judecata umană cu proceduri rigide. Astăzi, pericolul nu a dispărut – s-a rafinat. Structurile de sănătate mintală mai moderne dispun de criterii de diagnosticare mai clare, de mai multe garanții legale, de mai mult accent pe consimțământul informat. Dar riscul fundamental rămâne: acela ca dosarul să devină mai real decât persoana din fața noastră. Ca algoritmul, protocolul sau eticheta să vorbească mai tare decât ochii pacientului. Soluția pe care o sugera chiar Rosenhan era radicală în simplitatea ei: în loc să etichetăm o persoană drept „nebună”, ar trebui să ne concentrăm asupra comportamentelor și dificultăților specifice ale individului. Adică să vedem omul, nu categoria. Studiul lui David Rosenhan rămâne, la mai bine de cincizeci de ani distanță, o oglindă incomodă pe care orice instituție cu putere asupra unor vieți omenești ar trebui să și-o pună în față periodic, pentru a-și reaminti că adevărul despre o persoană nu încape niciodată complet într-un formular, într-un diagnostic sau într-o etichetă. Sistemele greșesc cel mai grav atunci când sunt atât de sigure de ele însele încât nu mai pot vedea ceea ce se află chiar în fața lor. Președinte fondator OADO Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi