Поэтесса Мариангела Гвальтьери: о ритуальной силе слова, индийских поисках и новой антологии на русском

Mariangela GUALTIERI este una dintre cele mai îndrăgite și premiate poete italiene de astăzi. Autoare publicată de prestigioasa editură Einaudi, este cunoscută în Italia mai cu seamă pentru recitalurile de poezie susținute de-a lungul anilor la numeroase festivaluri și evenimente culturale, conferind cuvîntului o forță ritualică unică. Pentru cititorii români încă nefamiliarizați cu numele ei, cîteva mențiuni biografice se impun. Născută în 1951, la Cesena, Mariangela Gualtieri este poetă și dramaturg. Împreună cu Cesare Ronconi a fondat, în 1983, Teatrul Valdoca, un teatru inovator, experimental, lipsit de narativitate, a cărui formulă artistică integrează arhaicul și ritualul, supraomenescul și subumanul. Mariangela Gualtieri a debutat în 1992 cu volumul Strămoașa (Editura Crocetti), iar de aici încolo multe dintre versurile sale, gîndite și scrise în proximitatea scenei, au stat la baza spectacolelor Teatrului Valdoca. Ulterior, la Einaudi, a publicat volumele Foc central (2003), Fără țărînă, fără greutate (2006), Fiară de bucurie (2010), Tinerele cuvinte (2015), Cînd nu muream (2019), Aspru omenesc (2024). Pentru cel din urmă a primit prestigiosul premiu Viareggio Rèpaci. O selecție semnificativă de poeme din aceste cărți este cuprinsă în antologia bilingvă Il quotidiano innamoramento/Îndrăgostirea de fiecare zi (Editura Humanitas, 2025, traducere și îngrijirea ediției de Dana Barangea), prima traducere românească în volum a versurilor Mariangelei Gualtieri. Interviul de față este, în parte, rodul conversațiilor pe care le-am purtat cu autoarea în scurta sa vizită la București din luna mai 2026, cu ocazia lansării antologiei. Dragă Mariangela Gualtieri, avînd încă proaspătă în minte întîlnirea noastră de la București, m-am gîndit ca acest dialog să pornească de la titlul pe care l-ai ales pentru antologia românească apărută recent la Editura Humanitas: Îndrăgostirea de fiecare zi. Poezia ta exersează o privire (care este deopotrivă ascultare) directă în inima lumii, pronunță miraculosul care ne înconjoară, dar și rănile, agonia, violența și „asprul omenesc“. Nu am o întrebare precisă aici, doar te invit, dacă dorești, să continui aceste reflecții. Cred că poezia mea își are rădăcinile la originile limbii italiene, care ia naștere odată cu laudele din secolul al XIII-lea, cu Jacopone da Todi și Sfîntul Francisc. Nu știu de ce m-am ancorat tocmai acolo, și nu în poezia lui Dante, de pildă, pe care o ador. Poate pentru că toată copilăria mea de fetiță sălbatică și hipersensibilă am încercat mereu să nu fiu o povară sau poate chiar să ușurez povara unor situații familiale pe care le simțeam prea apăsătoare. Îmi doream cu toată ființa să văd miraculosul chiar și acolo unde totul părea deznădăjduit, îmi doream să transmit viziunea aceasta a mea oamenilor pe care îi iubeam și pe care îi vedeam zdrobiți de greutățile vieții. Și poate chiar reușeam să fac asta, datorită acelei măiestrii grozave pe care o au copiii, datorită privirii lor extraordinare. Și, cu toate că percepeam cu luciditate umbra, lipsa, rănile, mă îndrăgosteam mereu de cîte ceva. De mai bine de 40 de ani susții, în Italia și în lume, recitaluri de poezie – „rituri sonore“, așa cum îți place să le numești. Transmiterea orală a poeziei se află în centrul activității tale de poetă și dramaturg. Recent, ai publicat la Einaudi L’incanto fonico. L’arte di dire la poesia, carte în care pledezi pentru recuperarea acestei dimensiuni originare, vitale a poeziei. Căci, așa cum ai precizat în repetate rînduri, cuvîntul poetic se manifestă în deplinătatea puterilor lui atunci cînd este pronunțat, cînd traversează și angajează întregul corp, pentru a ajunge la cel care ascultă. Iar felul în care tu concepi poezia – ca „vrajă sonoră“ – are ceva străvechi și totodată nou și mereu surprinzător. Cum s-a născut și cum a crescut această tradiție pe care o practici de mai bine de patru decenii? Poezia mea s-a născut în mijlocul teatrului, în inima lui, odată cu aventura de la începuturile Teatrului Valdoca. Regizorul și soțul meu, Cesare Ronconi, are o metodă de lucru unică și destul de neobișnuită: totul începe cu un „germene luminos“, așa cum ar spune René Daumal. La repetiții, regizorul creează un cîmp de forțe din care își trag inspirația și viața toate elementele scenice: jocul actorilor, luminile, sunetul, obiectele, costumele, cuvîntul. Cuvîntul trebuie și el să facă parte din această venire înspre lumină și, prin urmare, trebuie să fie scris în interiorul acestui cîmp de forțe, trebuie să se nască acolo. După primele două spectacole, care s-au desfășurat în deplină tăcere, Cesare m-a rugat să alcătuiesc grupaje din versurile mai multor poeți și să le citesc, integrîndu-le în spectacol. Apoi, ani la rînd, în timp ce actorii își lucrau rolurile, eu recitam versuri la microfon, mereu altele, rostindu-le foarte lent, cu lungi tăceri între cuvinte. Acest exercițiu de lectură la microfon a fost pentru mine un fel de gestație poetică, ceva s-a așezat în mine atunci, ceva a murit, ceva s-a trezit, ceva a prins viață. Scrisul a venit la cîțiva ani după aceea, aveam 40 de ani, iar de atunci nu m-am mai oprit. Încă de la început, poezia mea a avut, așadar, o dimensiune orală și am avut mereu convingerea că poezia este, înainte de toate, o formă de energie acustică. Întotdeauna am memorat versuri, fie că erau ale mele, fie că aparțineau altora. De la bun început le-am rostit în fața publicului, într-o liniște desăvîrșită, uneori susținută doar de o muzică discretă, căutînd să aduc poezia cît mai aproape de viață, de oamenii din fața mea, fără să o încarc cu o solemnitate exagerată. Și astfel, fără să fi fost nevoită vreodată să mă promovez, am primit numeroase invitații de a susține recitaluri, ceea ce m-a convins că eram, că sînt pe drumul cel bun și m-a îndemnat să rafinez tot mai mult această practică. Astăzi știu și simt pe propria mea piele că există o nevoie uriașă de a locui această forță sonoră a poeziei. Este nevoie de acest ritual colectiv atît de special, în care fiecare coboară în sine, simțind că și cei din jur sînt cufundați în aceeași apă. În astfel de momente, poezia își sporește puterea și efectul. „Marii tăi maeștri“… ce ți-au lăsat, ce te-au învățat? Știu că unul dintre ei a fost și este Milo De Angelis – „o ușă prin care am intrat în poezia timpului meu“, cum mărturisești într-un interviu. Milo De Angelis v-a dat, ție și lui Cesare Ronconi, primele cuvinte poetice pentru teatrul vostru, primele cuvinte ale unei limbi care avea să devină limba poetică a Teatrului Valdoca. Cum ți-au hrănit aceste cuvinte – dar și cuvintele altor maeștri – poezia? Eu simt că-s făcută din cuvintele altora. Cred că trebuie să cunoaștem, adică să iubim cu ardoare cuvîntul poetelor și al poeților din trecut și din prezent, să îl studiem în profunzime, să-l interiorizăm, să-l memorăm. Maeștrii în viață pe care am avut norocul să-i întîlnesc m-au învățat o formă aparte de curaj: conștiința de a nu fi nimic, și tocmai din acest nimic să primesc cuvîntul, să-i îngădui să vină, iar apoi, fără teamă, să apăr rodul epifaniei. Este curajul de a dezlega parîmele și de a porni singur în larg, înfruntînd furtuni și mări fără vînt, pînă la descoperirea a ceea ce Ungaretti numea „portul îngropat“. Ai călătorit mult, în Europa, dar și în Africa, America, India, uneori însoțită, alteori singură. Toate aceste călătorii ți-au modelat vocația pentru poezie și teatru, așa cum ne mărturisești în biografia pe care ne-ai trimis-o pentru volumul tău de versuri apărut recent în România. Pe lîngă experiențele fondatoare trăite în Polonia, grație contactului cu teatrul inovator promovat de Tadeusz Kantor și Jerzy Grotowski, la fel de fascinantă înțeleg că a fost întîlnirea cu tradițiile indiene și africane. După experiența africană, ai început să scrii primele compoziții pentru teatru. În India ai studiat texte sacre ale tradiției hinduse, iar șederea la Tiruvannamalai, la poalele muntelui Arunachala, a fost o perioadă foarte benefică pentru scris. Ce ți-a oferit, așadar, întîlnirea cu aceste spații și culturi îndepărtate? Cum ți-au hrănit spiritul, cum și-au pus amprenta asupra scrisului și asupra felului în care înțelegi poezia? Da, am călătorit foarte mult, mai ales singură. Mereu aveam foarte puțini bani, iar cînd se terminau, îmi căutam cîte ceva de lucru, într-o vreme cînd încă nu existau telefoane mobile. Detaliul acesta este foarte important și mulțumesc cerului pentru singurătatea nemărginită pe care am avut șansa să o trăiesc, departe de toți cei dragi, deseori oscilînd între euforie și tristețe. Așa am putut să mă cunosc mai bine, mi-am văzut fricile și lipsurile de aproape, dar am trăit și bucuria unor întîlniri simple și extraordinare, aventura de a mă pierde în lume. India este (sau era?) patria evidenței, a proximității și a continuității sacrului. Acolo eram mereu înconjurată de semne vizibile, sonore, olfactive, tactile ale realității suprasensibile. Toate exprimau necunoscutul, misterul de care eu mă simt atrasă încă din copilărie. Aici, în Occident, ne prefacem întruna că totul chiar este ceea ce pare, cînd, de fapt, noi sîntem cei care vedem totul mărginit, în vreme ce India pune transcendentul pe primul loc. Eram fericită să pot vorbi despre filozofie pînă și cu vînzătorii de fructe. Prețuiești mult tăcerea, mereu prezentă în recitalurile tale. Împreună cu Cesare Ronconi, ai făcut, așa cum ai spus, și spectacole în care protagonistă este tăcerea. Care este rolul ei în poezie, în poezia ta? Cred că tăcerea și cuvintele sînt la fel de valoroase. Așa cum indienii cred că din silaba Om fac parte și tăcerea care o precedă, și cea care o urmează, și eu cred, la rîndul meu, că tăcerea și cuvîntul, împreună, alcătuiesc poezia, asemenea firelor unei țesături. Metafora țeserii, a împletirii a două singularități, pentru a da naștere complexității și unității, mi se pare foarte potrivită. Timpul „joacă feste“, spui într-un poem. Care este relația ta cu timpul, cu trecutul, dar și cu acel timp privilegiat pe care grecii îl numeau kairos? Timpul tot adună grămezi de întîmplări în urma mea, iar eu nu am simțit niciodată nevoia să pun ordine în acest morman dezordonat care tot crește și pe care îl numesc trecutul meu. Cînd eram copilă credeam – aveam, de fapt, o certitudine nerostită – că am venit în lumea asta dintr-un loc îndepărtat și infinit, adică fără timp, un loc a cărui nemărginire o presimțeam. Și întotdeauna a rămas vie în mine nostalgia întoarcerii acolo. Kairos este chiar adierea atemporalității pe care o resimțim uneori aici, este acel timp fericit al exprimării – mai ales prin scris, dar și prin pictură sau joc –, este acel timp în care totul pare că ni se dăruiește. „We look at the world once, in childhood. The rest is memory“ – evoc aceste versuri scrise de Louise Glück pentru a face trecerea către o realitate pe care am simțit-o foarte prezentă în straturile vocii și ale poeziei tale: copilăria. Ce semnificații are acest teritoriu? Unele dintre cărțile tale se adresează și copiilor, ca recentul și minunatul Album per pensare e non pensare. În timpul întîlnirii noastre de la București, ai spus la un moment dat un lucru care m-a emoționat și care a rămas cu mine. Ai spus că, dacă printre cei care te ascultă se află un copil, lui i te adresezi în primul rînd, către el privești, înainte de a privi către ceilalți. Spre deosebire de Louise Glück, din copilărie eu îmi amintesc un enorm gol de cuvinte, o uimire atît de copleșitoare în fața tuturor lucrurilor, încît nici un cuvînt nu putea să o exprime. Abia la 40 de ani, cînd am început să scriu, cuvintele au venit lîngă mine, iar eu m-am deschis către ele. Copiii sînt cea mai înaltă expresie a omenescului. Copiii care nu sînt tulburați, suprastimulați, exploatați, sufocați, abandonați și așa mai departe, ei sînt divinitățile ocrotitoare ale caselor noastre. Eu cred că am păstrat vii în mine toate vîrstele mele trecute, ba chiar mi se pare că acum ele îmi aparțin mai mult decît atunci cînd le-am trăit. Poate de aceea simt adesea nevoia să stau în preajma copiilor, să petrec timp cu ei. Copiii mă poartă înapoi la cea mai bună expresie a ființei mele, acolo unde, asemenea lor, eram și eu genială, artistă, cînd contemplam fără să știu și fără cuvinte. Dacă văd un copil în sală, pot să-mi schimb spontan repertoriul și să caut în memorie versuri care să-i fie accesibile. E ca și cum aș recita în fața unui rege sau a unei regine neașteptate: cum aș putea să nu țin seama de această prezență privilegiată? Dacă Mariangela-copilă și Mariangela de acum s-ar afla una în fața celeilalte, ce și-ar spune? Ar avea oare acea senzație paradoxală de familiaritate absolută și totodată de mister ireductibil? Cred că da, sper că da. Eu i-aș spune că avea dreptate: totul este plin de taină, exact așa cum intuia ea, într-o vreme în care se simțea dureros de diferită de ceilalți. Totul mimează o normalitate care nu există. Aveai dreptate, i-aș spune. Iar ea? E greu să-mi imaginez ce mi-ar răspunde. Poate că m-ar pune la încercare, provocîndu-mă la o cursă cu bicicleta. Aș accepta, bineînțeles. Ai o amintire frumoasă din recenta ta călătorie în România, pe care ți-ar plăcea să o împărtășești? Mi-a rămas în minte bisericuța de lîngă Librăria Humanitas (Humanitas Kretzulescu – n.n.). La intrare, cum privești spre fațadă, vezi două… nu știu cum să le numesc… două mici adăposturi, două dulăpioare care nu au nimic din strălucirea bisericii. Sînt complet lipsite de podoabe, austere, modeste. Credincioșii, mai ales femeile, deschid ușițele, aprind o lumînare și apoi le închid la loc. În locul acela atît de modest oamenii își rostesc, poate, rugăciunea cea mai profundă și mai urgentă. Mi-ar trebui multe cuvinte ca să-ți pot descrie impresia pe care mi-a lăsat-o acest mic ritual ambiguu, aflat undeva între sacru, magic, tulburător și absurd, la doar cîțiva metri de aglomerata Calea Victoriei. Mă fascinează momentele în care realitatea pare să se fisureze și lasă să se întrevadă ceva din ceea ce se află dincolo de ea. Interviu realizat de Dana BARANGEA