Экс-премьер Адриан Нэстасе опроверг утверждения судьи Иулии Моток об отсутствии международного права в Румынии до 1989 года

Adrian Năstase combate ferm afirmațiile judecătoarei Iulia Motoc privind inexistența dreptului internațional în România dinainte de 1989. Fostul premie aduce în prim-plan lucrări de referință, instituții de prestigiu și nume mari ale domeniului juridic și demonstrează existența unei veritabile școli românești de drept. De asemenea, Adrian Năstase rememorează un episod personal controversat legat de plângerea sa de la CEDO. Într-un material publicat pe blogul său personal, fostul premier al României, Adrian Năstase, îi răspunde judecătoarei Iulia Moțoc în legătură cu afirmația potrivit căreia, „înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”.“ Redăm mai jos textul publicat de Adrian Năstase pe blogul său personal: Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem. Marii profesori și reperele bibliografice ale epocii În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați. Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional. S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional. Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii. Hugo Grotius în limba română și traducerea de peste o mie de pagini În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”. Infrastructura academică: ADIRI, reviste internaționale și cercetare România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional. ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional. În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Raluca Beșteliu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate. Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate. Colocviile cu Universitatea Sorbona și dialogul cu mediul academic occidental Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne. La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic. Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale. Contradicțiile din activitatea publicistică a Iuliei Motoc De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis., la care referenți științifici au fost Corneliu Birsan si Raluca Besteliu. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat. Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească. În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional. Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”. Diferența dintre propaganda oficială și munca de valoare a juriștilor Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă. Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv. Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan. În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României. Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc. Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate. Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan. Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o. Iulia Motoc: Dreptul internațional, inainte de 1989, in România, „nu exista” Am citit cu surprindere afirmația doamnei Iulia Motoc potrivit căreia, înainte de 1989, în România, dreptul internațional fusese înlocuit de propagandă și, prin urmare, „nu exista”. Putem și trebuie să discutăm critic despre limitele libertății academice din perioada comunistă, despre presiunile ideologice și despre deformările introduse de discursul oficial. Dar de aici până la a afirma că dreptul internațional nu exista este o distanță pe care adevărul istoric nu ne permite să o parcurgem. În România exista o școală importantă de drept internațional, reprezentată, între alții, de Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu, Edwin Glaser, Constantin Flitan, Ion M. Anghel, Ion Diaconu, Teodor Meleșcanu, Dumitra Popescu, Roxana Munteanu, Gheorghe Moca și de numeroși alți profesori, cercetători și diplomați. Acești oameni au format generații de studenți, au publicat cursuri, tratate și monografii și au reprezentat România în organisme juridice internaționale. Unii dintre ei au fost prezenți în activitatea Academiei de Drept Internațional de la Haga sau în organisme ale Națiunilor Unite implicate în dezvoltarea și codificarea dreptului internațional. S-au publicat atunci lucrări importante despre dreptul tratatelor, rezervele la tratatele internaționale, normele imperative – jus cogens, dreptul internațional fluvial, dreptul organizațiilor internaționale, dreptul diplomatic și consular, răspunderea internațională a statelor, dreptul internațional penal, soluționarea pașnică a diferendelor și principiile fundamentale ale dreptului internațional. Este suficient să amintim câteva titluri: Rezervele la tratatele internaționale, de Edwin Glaser, apărută în 1971; Drept internațional fluvial, volum publicat în 1973; Normele imperative în dreptul internațional – jus cogens, de Ion Diaconu, apărută la Editura Academiei în 1977; lucrările lui Grigore Geamănu despre dreptul internațional public și dreptul internațional penal; volumele lui Alexandru Bolintineanu, Gheorghe Moca, Ion M. Anghel, Dumitra Popescu și ale celorlalți specialiști ai epocii. În 1968 apărea în limba română, într-o ediție monumentală de peste o mie de pagini, opera fundamentală a lui Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii. Traducerea îi aparținea lui George Dumitru, iar prefața și studiul introductiv erau semnate de profesorul Vladimir Hanga. Un an mai târziu, marele istoric al dreptului Valentin Al. Georgescu publica studiul Hugo Grotius dans la culture juridique roumaine. Nu pare tocmai imaginea unei culturi juridice în care dreptul internațional „nu exista”. România avea, încă din 1966, o filială națională a International Law Association. Tot din 1966 funcționa Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI, în cadrul căreia exista o puternică Secție de drept internațional. ADIRI edita Revista română de studii internaționale și versiunea sa în limbi străine, Revue roumaine d’études internationales. Primul redactor responsabil al revistei a fost profesorul Grigore Geamănu. În paginile sale au apărut numeroase studii de drept internațional, relații internaționale și istorie diplomatică, semnate de autori români și străini. Revista era cunoscută și citată în circuitul academic internațional. În cadrul Institutului de Cercetări Juridice a funcționat un departament de drept internațional. Am lucrat în acel departament timp de 15 ani. Din el au făcut parte juriști de mare prestigiu, precum Mihail Ghelmegeanu, Edwin Glaser, Alexandru Bolintineanu și Dumitra Popescu, alături de numeroși alți cercetători care au publicat lucrări și studii importante în țară și în străinătate. Așadar, nu discutăm despre câteva apariții editoriale întâmplătoare, ci despre o adevărată infrastructură academică: o disciplină predată în universități, un departament specializat de cercetare, o secție profesională în cadrul ADIRI, o filială națională a International Law Association, reviste de specialitate, cărți, tratate, conferințe și cooperări cu instituții academice din străinătate. Pot depune și o mărturie directă asupra acestor cooperări. În perioada în care conduceam Secția de drept internațional a ADIRI, am organizat trei colocvii succesive de drept internațional împreună cu Universitatea Sorbona. La colocviul desfășurat la București în 1984 a participat un important grup de profesori francezi, condus de marele jurist Claude-Albert Colliard, fost decan al Facultății de Drept și fost președinte al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne. La aceste colocvii nu se făcea „propagandă” în loc de drept internațional. Se discutau, împreună cu profesorii uneia dintre marile universități europene, probleme juridice reale și teme importante ale dreptului internațional contemporan, între care dreptul internațional fluvial și dreptul internațional economic. Desigur, nici revistele, nici conferințele și nici cărțile nu erau complet ferite de limbajul și constrângerile politice ale timpului. Dar existența unor limite ideologice nu poate fi transformată, printr-o simplă frază, în inexistența unei discipline, a unei literaturi de specialitate și a unei comunități profesionale. De altfel, doamna Iulia Motoc a publicat în 1996, împreună cu profesorul Teodor Meleșcanu – format profesional înainte de 1989 –, volumul Droit international public. Précis. Este greu de înțeles cum a putut scrie o carte împreună cu unul dintre reprezentanții unei școli juridice despre care afirmă acum că nu ar fi existat. Iulia Motoc aparține unei generații mai tinere și poate că nu a cunoscut direct întreaga activitate a acestor profesori și cercetători – in vremea aceea era elevă sau studentă. Dar cărțile lor există. Colecțiile Revistei române de studii internaționale există. Bibliografiile există. Arhivele colocviilor există. Instituțiile în care au lucrat există sau au existat. Toate acestea puteau fi consultate înainte de a șterge, printr-o frază, câteva decenii de cultură juridică românească. În fond, afirmația Iuliei Motoc este contrazisă nu de o apreciere subiectivă, ci de fapte: instituții, departamente universitare și de cercetare, reviste, sute de studii și volume, participări la organisme internaționale și colaborări academice cu universități occidentale. Toate acestea alcătuiau o școală românească de drept internațional. Această școală putea fi supusă constrângerilor epocii, dar nu poate fi declarată retrospectiv inexistentă doar pentru a crea impresia că istoria dreptului internațional românesc a început odată cu o generație mai nouă sau cu afirmarea unei noi „stele”. Regimul politic de dinainte de 1989 poate fi condamnat fără a-i condamna la uitare pe oamenii de valoare care și-au făcut profesia cu seriozitate în acea perioadă. A confunda existența propagandei oficiale cu inexistența unei întregi școli de drept internațional nu este o judecată academică. Este, paradoxal, chiar o formă de propagandă. Episodul CEDO: Schimbarea judecătorului Corneliu Bîrsan și decizia finală Recunosc însă că, într-o anumită măsură, sunt subiectiv. Când prima mea plângere a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul ales în numele României era profesorul Corneliu Bîrsan. În acea perioadă a izbucnit scandalul judiciar care a vizat-o pe soția sa, judecătoarea Gabriela Bîrsan. Dosarul avea să se încheie, după șapte ani, prin achitarea sa definitivă. În urma constituirii acelui dosar și a problemelor privind imunitatea diplomatică, profesorul Corneliu Bîrsan nu a mai participat la judecarea cauzelor îndreptate împotriva României. Mandatul său la CEDO s-a încheiat în decembrie 2013, la împlinirea limitei de vârstă, iar în locul său a fost aleasă Iulia Motoc. Înainte de a pleca dintre noi, profesorul Bîrsan mi-a mărturisit, cu regret, că, într-o etapă anterioară, propunerea referitoare la plângerea mea fusese favorabilă admiterii ei. Ulterior, după schimbarea judecătorului român la CEDO, cererea mea a fost declarată inadmisibilă, printr-o decizie adoptată cu majoritate. Nu pot demonstra existența unei legături cauzale între aceste împrejurări. Sau al implicării unor servicii (așa cum s-a speculat). Pot doar să consemnez succesiunea faptelor și ceea ce mi-a relatat direct profesorul Corneliu Bîrsan. Poate că a fost doar o coincidență. Dar este una pe care, din motive lesne de înțeles, nu am uitat-o.