Валхский суд признал незаконной смерть привязанных к койкам пациентов государственного центра

În sudul deluros al județului Vâlcea, un teren acoperit de buruieni a ajuns să fie cimitirul unor oameni pe care statul român îi preluase în îngrijire. Unii au primit o cruce. Alții au dispărut fără un semn care să le păstreze numele. Pentru cei legați de paturi într-un centru destinat persoanelor vulnerabile, moartea a venit după o perioadă în care protecția publică s-a transformat în abuz. Cazul este cu atât mai grav cu cât instituția nu funcționa într-un vid administrativ. Oamenii se aflau în custodia unui sistem finanțat și controlat de stat, iar angajații centrului ar fi fost puși să lucreze de acasă la șef, în timp ce persoanele internate rămâneau dependente de îngrijirea care trebuia să le fie asigurată în fiecare zi. Legarea de paturi a devenit, în locul unei măsuri excepționale și strict supravegheate, o realitate pentru mai mulți beneficiari. Erau oameni cu suferințe severe, incapabili să își apere singuri drepturile și complet dependenți de personalul centrului. Tocmai vulnerabilitatea lor i-a făcut invizibili pentru cei care ar fi trebuit să îi protejeze. O instituție pentru protecție, transformată într-un spațiu al abandonului În astfel de centre, responsabilitatea nu se limitează la hrană și cazare. Personalul trebuie să asigure supraveghere, îngrijire medicală, igienă și respectarea demnității beneficiarilor. Orice restrângere a libertății de mișcare trebuie să fie justificată, documentată și controlată, nu folosită ca soluție comodă pentru lipsa de personal sau pentru dezorganizarea instituției. Relatarea cazului indică însă o ruptură între misiunea oficială a centrului și modul în care erau tratați oamenii aflați acolo. În timp ce angajații erau implicați în activități la locuința șefului, persoanele internate ar fi rămas fără îngrijirea necesară. Pentru beneficiari, absența personalului nu însemna doar un serviciu prestat defectuos, ci lipsa celor care le puteau observa suferința, preveni complicațiile sau cere ajutor. Consecințele au fost ireversibile. „Toți cei legați sunt acum morți”, este mărturia care concentrează dimensiunea tragediei. Oamenii nu mai pot povesti ce li s-a întâmplat, iar recuperarea adevărului depinde de documente, de mărturiile celor care au văzut și de capacitatea instituțiilor de a-și verifica propriile decizii. Justiția a intervenit după ce victimele nu mai puteau vorbi Faptul că dosarul a ajuns în fața justiției arată că abuzurile din centrele sociale nu pot fi tratate exclusiv ca probleme administrative. Atunci când statul preia îngrijirea unei persoane, își asumă și răspunderea pentru condițiile în care aceasta trăiește. În cazul celor care nu se pot apăra singuri, controlul extern devine esențial. Decizia instanței a făcut dreptate unor oameni care nu mai pot beneficia direct de ea. Este o reparație târzie, dar și o confirmare a faptului că legarea unor persoane vulnerabile de paturi, neglijarea lor și folosirea angajaților în scopuri străine de activitatea centrului nu pot fi ascunse la nesfârșit în spatele unor proceduri interne. Procesul nu poate însă înlocui viețile pierdute și nici nu poate reface legăturile de familie sau memoria celor îngropați fără cruce. Pentru autorități, cazul ar trebui să fie mai mult decât o hotărâre definitivă: un test privind felul în care sunt verificate centrele, cum sunt protejați beneficiarii și cine răspunde atunci când instituția creată să îi apere devine locul în care sunt abandonați. În Vâlcea au rămas un câmp, câteva cruci și oameni fără mormânt identificabil. Au rămas și documentele unui sistem care i-a primit în grijă, dar nu le-a garantat demnitatea. A treia îngropare a acestor oameni este, în fond, uitarea. Justiția a întrerupt-o.